Personalul

Am pornit în viaţă cu...personalul

E ca şi cum ai zice: "am pornit cu stângul". Cam aşa şi e. Dar, când am ieşit la lumină din casa mea şchioapă de-un suflet, n-am mai prins decât personalul. Şi pe ăsta din cauză că întârziase. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun (oricum mi-l luam de-o viaţă). Şi de la cine? De la cei pe care nu i-am avut niciodată? De la cei pe care, oricum, îi duc cu mine?

Am urcat deja de-o vreme. Mă acomodez greu cu ceilalţi călători: unul vrea prea mult loc, altul se fereşte de mine... un copilaş face gălăgie... unul oftează enerva(n)t.

Într-un compartiment, în alt tren (personal şi el) văd nişte oameni (ţigani, să zicem...nu, nu din ăia răi, doar săraci) ce mănâcă, beau, fumează şi vorbesc. Se vede pe ei că vorbesc. Mi se pare că aduce a Bacovia şi Dostoievski. (A mai făcut cineva paralela asta?) Şi mă gândesc ce "mare avantaj" să umbli cu personalul: întâlneşti tot felul de oameni (Şi poate îngeri, că îngerii nu prea umblă cu acceleratul, ca ăia nu prea au nevoie de protecţie. Îi protejează sistemul).

E rau cu personalul că se înserează repede şi nu mai vezi nimic afară. Şi multă vreme trebuie să priveşti înăuntru. E dureros... că e mic şi murdar... Parcă am prins ce-i mai rău în viaţă: un personal, pe timp de iarnă, pe înserate... A! Şi uit să spun lucrul bun: am prin loc la fereastră!!! Pot să văd şi înăuntru şi în afară. Pot???

Când am pornit, vremea era mai blăndă, părea că vrea să vină primăvara. Acum sunt nămeţi mari şi viscoleşte. După calendarul meu ştiam că după iarnă vine primăvara. Acum mă tot socotesc: oare după iarnă vine iarna?

...Un cap moale se odihneşte pe umărul meu. O cuprind cu braţul sufletului, ca să n-o deranjez cu mişcări bruşte. Bărbatul din faţa mea doarme cu gura deschisă. Mă gândesc: "săracul..."; are un ochi pansat... "Mama...tata..." îngâna copilaşul din stânga, care aţipeşte în braţele bunicii.

...Mă trezesc... acelaşi personal... Dormisem un pic pe umărul ei. Şi îmi e cald. Cred că mă învelise cu ceva. Bărbatul din faţă nu mai e... Bălăriile sunt tot acolo: pe marginea drumului şi în adâncul sufletului. A! Pentru informare generală: cel mai adesea, din personal se văd bălării pe marginea drumului. Sau sunt doar la marginea ochilor?

Doamne, ce încet merge! Călătoresc deja de-o viaţă... vreme, am vrut să spun... Mă gândesc să cobor la prima. Poate prind vreun accelerat. Demult am vrut să cobor la prima, să iau acceleratul ăla. Sau zicea cineva că nu mai vine? Cred că aş deranja prea mult să cobor acum, probabil bunul mers al lucrurilor.

A! Nu ştiam de ce stăm atât în staţia asta. Să treaca trenul ce tocmai a trecut. Nu ştiu ce era, dar mergea foarte repede. Se grăbea undeva. Obositor! Eu nu-mi aduc aminte să mă grăbesc undeva...O mai fi venind vreunul? Se aude un fluierat...A, nu... Porneşte personalul...

De-acum e noapte-afară. Înăuntru nu: aici luminează un neon chior de-o lumină. Insist totuşi să privesc pe fereastră: văd doar ca-n oglindă chipurile persoanelor din compartiment: sunt mai străvezii aşa, mai frumoşi parcă... în afara mea... lor...

Nu ştiu de ce, de la început mă însoţeşte un dor, ca un miros din copilărie. Nu poate prinde contur... Mă întreb unde o fi locul în care să se întâlnească ce am pierdut cu ce n-am găsit încă. Voi fi ajuns atunci la fericire sau voi plânge doar că mi-am pierdut dorul?

Of, ce încet merge... mă tem să nu mă rătăcesc pe aici la cât mă plimb, ba înainte, ba înapoi. Nu contează. Mă bazez că se va găsi cineva să mă găsească...

Unde mergeam?