În agora virtuală

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu... Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.

O parte din caracteristicile agorei au fost preluate de spaţiul virtual. Acesta însă nu mai are un loc al lui, precis, ci se poate accesa din chiar centrul locuinţei. Iar uşa şi-a pierdut rolul de barieră între interior şi exterior. Omul (bărbatul în special) nu mai trebuie să meargă, să iasă din casă pentru a ajunge în piaţa (agora) cetăţii la consfătuire, dezbatere şi informare, ci poate să intre foarte bine în casă – şi aici vorbesc doar de casele care au computer conectat la internet –, iar apoi pe pagini de ştiri, forum virtual, chat etc. Astfel că din interiorul cel mai interior al locuinţei, din zona de maximă intimitate, se deschide poarta către un spaţiu care este, de fapt, un gol, un vid, întrucât internetul nu este o realitate explorabilă senzorial. Chiar dacă putem atinge tastatura, mouse-ul etc, chiar dacă putem asculta muzică sau viziona filme, nu putem nici atinge, nici auzi, nici simţi în vreun fel internetul. Nici persoanele cu care comunicăm nu ne sunt cu mult mai accesibile pe aceste... căi de acces. Astfel internetul devine agora publică, ne-locul în care se poate întâmpla orice. Neaparţinând nimănui, aparţine tuturor şi tocmai pentru că nu este nimic anume poate fi orice. Intrarea în acest interior, înlăuntrul propriei case îngăduie o neaşteptată... ieşire spre exterior, spre un spaţiu public mai larg (nelimitat practic) decât cel real.

Această suprapunere a spaţiului public cu cel privat (public şi privat se referă aici la diferitele grade de intimitate dinspre exteriorul spre interiorul familiei) influenţează şi modifică relaţiile. În loc de întâlnirile publice faţă către faţă apar relaţiile cu interfaţă. Se inter-pune un mediator (care poate modifica mesajul) între interlocutori, care, deşi facilitează comunicarea, îi diminuează autenticitatea şi complexitatea. E, cu o expresie populară, şi mumă şi ciumă pentru legăturile interumane. Dincolo de faptul că există posibilitatea creării unei identităţi false, comunicarea pe internet nu mai „necesită” nici măcar obişnuita mască adoptată implicit şi instinctiv la ieşirea în spaţiul public: poţi să te cerţi cu soţia în timp ce răspunzi amabil pe messenger unei cunoştinţe. Sau, cu toate că în spaţiul virtual, în discuţii aprinse cu un necunoscut poţi să nesocoteşti orice etichetă de vârstă ori autoritate, când îl întâlneşti în lumea reală, faci, măcar în primă fază, un pas înapoi. În întâlnirea faţă către faţă apare o stângăcie care era protejată de medierea computerului. Poţi ascunde mult în comunicarea pe internet. Dar chiar dacă nu-ţi propui să (te) ascunzi, nu te poţi arăta întreg, deoarece sufletul se vede numai din gesturile trupului, celălalt neputând să-l vadă aşa cum este. Şi dacă mai apare încă un intermediar, cum să ajungă sufletul celuilalt prin computer la mine? Cum să mai zăresc prin golul pupilelor privirea care mă priveşte? Şi gesturile involuntare ale sufletului care se manifestă în trup cum să le pot sesiza prin monitor? Suntem reduşi la o aparenţă şi mai săracă în semnificaţii decât aparenţa propriei apariţii.

Dar relaţiile afectate în primul rând şi, probabil, în cea mai mare măsură sunt cele cu familia. Cum legăturile sociale cu exteriorul sunt administrate, în familia tradiţională, de către soţ, cel care va sta mai mult la computer va fi, prin deducţie, tot el. Dacă Socrate, când părăsea agora sau Moromete, poiana lui Iocan, intrau pe uliţa ce ducea spre casă şi totul devenea din ce în ce mai familiar, se îndepărtau de public şi se apropiau treptat de intimitatea familiei, se regăseau cu soţiile lor oricât de pisăloage sau iubitoare, azi interiorul are un statut ambiguu, din cauză că internetul e oarecum o uşă plasată cu totul neaşteptat – înăuntru. Această deschidere poate să fie sau nu folosită, dar este percepută de către familie şi în special de către femei ca un potenţial pericol: „computerul” necesită atenţie, timp, care este luat din timpul petrecut cu familia, cu toate că se presupune că, facilitând relaţiile exterioare, orele petrecute în „exterior” ar trebui să fie mai reduse ca număr. Dimpotrivă, se întâmplă tocmai contrariul: având internet acasă, familia sau unii membrii ai familiei tind să stea din ce în ce mai mult în faţa computerului. Dintr-o eroare care se petrece nu ştiu unde, probabil că e vorba de o deficienţă majoră în comunicare, se ajunge chiar la divorţuri.

Internetul, posibilitatea tuturor posibilităţilor (pentru că se poate încărca şi descărca orice), virtualitate pură, nu are sens decât în prezenţa omului în carne şi oase. Fiind potenţă (posibilitate) desăvârşită nu poate să aibă şi să ofere în sine împlinire, este mijloc, nu scop. Fără lumea reală, cea virtuală nu şi-ar avea existenţa.

Platon voia să se elibereze de temniţa trupului care înlănţuie sufletul. Se pare că internetul este o astfel de eliberare, o deschidere spre un alt nivel de realitate, o realitate din ce în ce mai inteligibilă, dar care riscă să o ignore şi să o uite pe cea sensibilă (trupul). Şi ar fi păcat de atâta frumuseţe tangibilă/materială, întrucât am aflat, mai ales de la creştinism încoace, că lumea materială nu este chiar atât de rea şi că, dimpotrivă, îşi are locul ei în economia lucrurilor. © Claudia Dudaş