Mutarea

Vă anunţ că aceasta este ultima postare pe Re-citirea, urmând ca de acum înainte să mă citiţi, dacă doriţi, aici. Nu închid acest blog însă şi nici nu transfer textele de aici dincolo. Aşa încât tot ceea ce am scris până acum va putea fi citit în continuare. Vă mulţumesc de însoţire şi de comentarii.

Re-citirea la ceas aniversar

Am ajuns şi eu la mai multe numere rotunde sau, na, sărbătoreşti (ca să nu ziceţi că fac aluzie la cineva): 1 an, 7 luni şi 28 de zile (adică aproape 21 de luni), respectiv 107 postări. Ce pot spune acum la moment aniversar? Sunt emoţionat şi îmi urez singur să mai prind încă multe astfel de praznice. Era să-mi vărs sucul de vitamine peste tortul cu frişcă din smântână.
Să ştiţi că şi eu am tras câteva învăţăminte după atâta trudnică blogăreală.

• Prima minune care mi s-a insinuat în experienţa de viaţă blogărească a fost că foloseam acelaşi username şi aceeaşi parolă atât pe Google, cât şi pe Blogger. Am înţeles, aşadar, că există o legătură ombilicală într-astea două. Cu atât mai bine, fiindcă nu mai trebuia să-mi încarc memoria suplimentar.
• Am învăţat dup-aia că pe blogspot nu există posibilitatea să creezi pagini şi nici să clasfici după categorii. Ceea ce eu am numit „categorii” (colea în drepta, aşa) sunt de fapt „tags”. Dar ce să fi făcut? Trebuia să-mi grupez cumva gândurile debitate.
• Apoi am învăţat (de la Edi, care m-a învăţat destule şi m-a ajutat în multe privinţe – mulţam!) cum să mă înscriu pe diferite liste de ierarhizat, măsurat şi monitorizat bloguri: Blogtoplist, Trafic.ro, Tehnocrati, GoogleAnalytics. Asta e o treabă haioasă care poate ridica sau coborî stima de sine ori poate inflama orgoliul.
• M-am încumetat chiar să umblu oleacă prin codul html al blogului personal. Mici schimbări mai de grabă utile, decât estetice. În lipsă de mijloace mai performante. Dar totodată m-am ferit să introduc coduri care promiteau fericirea pe pământ, de teamă să n-o scald cu totul şi să rămân fără mica mea nefericire confortabilă.
• Am prins în timp ideea că nu contează cu adevărat ceea ce spui, ci ceea ce se crede că ai vrut să spui. Astfel că e foarte important să determini ce urmează să se creadă despre tine ca blogăr. Asta se poate face introducând mesaje subliminale în textele blogului. Toate textele pe care le-am postat, citite invers, relevă adevăratele-mi inteţii.
• Pot depune mărturie despre valabilitatea zicerii că „internetul nu te face mai prost, ci doar face ca prostia ta să fie mai vizibilă”. Totul e să te fâţâi prin locurile mai „umblate”.
• M-am lămurit că politica e la fel de nasoală chiar dacă o faci pe blog şi chiar dacă îţi repugnă. Până la urmă tot te trage după ea în hazna şi poate să te jumulească dacă n-apuci să ieşi.
• Tot experienţa acumulată m-a dus şi la următoarea concluzie înţeleaptă. Blogării declarat creştini sunt, destui dintre ei (dar totuşi nu toţi!), însăşi vocea lui Dumnezeu pe meridianele foarte prost trasate ale blogosferei. Pentru oricine vrea să înţeleagă adevărul Scripturilor, cel mai indicat este să citească ce spun blogurile. Chiar luate la întâmplare, hermeneutica lor e fără cusur, împărţind lumină şi dreptate.
• M-am nedumerit (dar mi-a fost tot învăţătură de minte) constatând că wordpress e un fel de aristocraţie, o castă superioară a blogărilor. Nu ştiu de ce. Cum intenţionez în curând să intru în rândul lor s-ar putea crede că am vrut să devin aristocrat şi eu. Deşi adevărul e că... dar tocmai vă spusesem cu vreo două-trei paragrafe mai sus că nu adevărul e important. Presupun că fiecare sunteţi în stare să presupuneţi ce aş fi vrut eu să spun şi să mă scutiţi astfel de amănunte stânjenitoare.

Ce ne spun ăștia...

„Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?”
(Ilie Moromete)

Pentru ca ţara să poată fi guvernată în vremea asta de restrişte (iar restrişte!), e nevoie de un guvern competent, care să aibă o susţinere politică stabilă. Acesta este, condensat, rezumatul declaraţiilor care vin să explice negocierile de după alegeri. Aşa se vor putea justifica ulterior chiar şi nişte alianţe mai puţin simpatizate de electorat.
Dar să vedem ce spun ăştia aici, fără intenţia lor. Guvernul este organul executiv al statului, alcătuit pe criterii politice. Guvernul, odată desemnat, este propus spre validare Parlamentului. Deci primul loc în care e nevoie de susţinere politică este la trecerea prin Parlament. Aici, Executivul îşi prezintă programul economic (în principal) pe care îl prognozează pe durata mandatului său (teoretic de patru ani).
Ulterior, pentru a putea lua măsurile pe care le doreşte, Guvernul are nevoie de legi potrivite, care sunt „fabricate” de Senat şi Camera Deputaţilor. Iată, aşadar, a doua situaţie în care este nevoie de susţinerea politică.
Care ar fi atunci problemele? Teoretic, un program de criză nu trebuie să fie neapărat de dreapta sau de stânga. Ci s-ar cere să prevadă soluţii viabile, care să atenueze efectele negative ale recesiunii economice mondiale. Aşadar, cel puţin la nivelul discuţiei, oricine are idei bune, merită susţinut, fiindcă interesul nostru comun o cere. Prioritatea este salvarea ţării din situaţia dificilă, nu culoarea politică a unei măsuri sau a alteia.
Apoi, legile pe care le produce Parlamentul pot fi iniţiate de orice parlamentar. Ba chiar de către orice cetăţean care reuşeşte să întrunească criteriile legale în acest sens. Nimeni dintre deputaţii şi senatorii aleşi nu poate fi oprit să propună amendamentele pe care le socoteşte necesare unei legi, astfel încât s-o creeze cât mai bună. Iar parlamentarii cu alte platforme politice au un creier care le permite să evalueze orice lege sau amendament din perspectiva interesului naţiei, nu pe criterii de apartenenţă la un grup sau altul.
Ajugem la concluzia intermediară că principalele trăsături ale Guvernului ar trebui să fie competenţa şi vigilenţa, plus receptivitatea la ideile valoroase venite şi din altă parte decât propriul partid. Iar Parlamentul ar trebui să se dovedească în primul rând responsabil faţă de cei care l-au ales şi grijuliu ca executivul să n-o ia pe arătură.
Dar să ne întoarcem la ideea iniţială, pe care toate partidele politice din România o socotesc subînţeleasă. Implicaţiile par să fie în acest caz că, pentru politicienii români, nu contează deloc competenţa atâta vreme cât ea nu este haşurată corespunzător politic şi că niciun partid nu crede în capacitatea celorlalte partide de a se purta responsabil în raport cu un interes ce se situează deasupra orgoliului individual sau de grup. Se invalidează astfel ideea primatului competenţei, cât şi cea a credibilităţii formaţiunilor politice.
şi ajugem la mesajul pe care ni-l comunică ăştia, cu adevărat, aici:
1.Competenţa nu va reprezenta principalul criteriu de validare a viitorului Guvern, iar programul de guvernare nu va fi evaluat după criterii calitative.
2.Interesul naţional nu va lua faţa interesului de partid, nici măcar acum când situaţia nu se arată deloc roză.
Nu că n-am fi ştiut noi toate astea. Dar iată că ni le-au spus ei încă o dată. Să nu cumva să uităm. Ce mă surprinde totuşi este seninătatea cu care această prezumţie este socotită naturală, firească, chiar de către comentatorii fenomenului. ştiu că eu am exagerat idealizând puţin situaţia. Dar diagnosticul rămâne la fel de serios, chiar şi în condiţii normale. Probabil însă că este un fapt prea larg răspândit (în lume) ca să mai merite atenţie. Iar dumirirea de care am avut parte este un fel de a râde la o săptămână după ce s-a spus bancul.

La moartea lui Ticu Dumitrescu

S-a petrecut din lumea asta Constantin Ticu Dumitrescu, omul care s-a zbătut toți anii noii democrații pentru deconspirarea foștilor informatori de Securitate, pentru accesul la propriul dosar, pentru lustrație. A reușit destul de puțin – față de cât era de făcut. În mod aproape inexplicabil, instalarea la putere a partidului din care făcea parte (PNȚ-CD) nu i-a adus sprijinul pe care, poate, mulți l-ar fi așteptat. Astfel că legea (187/1999) de funcționare a CNSAS a fost adoptată – cu amputări care l-au dezamăgit pe inițiatorul ei – abia în 1999, deci chiar pe final de mandat. Imediat, la conducerea instituției a fost instalat Gh. Onișoru, care, având susținerea reprezentanților PSD și PRM în Colegiu, a încetinit cât a putut activitatea de deconspirare.
C.T.D. a fost ținta multora, dar a rezistat bine. Probabil și din cauză că nu i se putea găsi nimic cu adevărat compromițător la dosar. Acest fapt nu i-a împiedicat însă pe unii să-l treacă în listele foștilor colaboratori de vază a Securității. Este și cazul Asociației Civic Media, care, într-unul din înverșunatele articole împotriva Raportului Tismăneanu, încearcă să decredibilizeze și persoana lui Ticu Dumitrescu. De notat că acest text apărea în perioada în care se discuta intens despre dosarele preoților, iar biserica se opunea vehement ca CNSAS-ul (din care făcea parte și fostul deținut politic) să le facă publice. Ulterior s-a și obținut ca foștii informatori bisericești să fie discriminați pozitiv.
În ciuda tuturor înfrângerilor, a opozițiilor, a denigrărilor, acest om și-a urmărit în mod admirabil și cu multă tenacitate obiectivul. Și nu într-un spirit vindicativ personal, ci din simț civic, fiindcă acțiunile lui vizau societatea românească în ansamblu. Fără să beneficieze de mediatizare masivă, el reprezenta o voce a conștiinței care, atunci când se produceau derapaje (voite sau accidentale), se făcea auzită fără echivoc. Multora, care visau amor socialist între hotarele țării, nu le-a plăcut ceea ce a făcut Ticu Dumitrescu, văzând îl el doar un agitator, un individ care tulbură liniștea depersonalizatoare și amnezică pe care ne-o aducea Iliescu & Co.
E limpede că s-a mai dus un reper moral al vieții publice românești. Puține au mai rămas. Iar cu ajutorul diferitelor grupuri de interese se va așterne încet liniștea peste toți. Pentru ca viitorul să nu ne mai arate acuzator cu degetul.

De la Cristoiu, de ziua lui, numai banalități...

Cristoiu a împlinit recent 60 de ani. Ocazie cu care Marius Tucă i-a luat un interviu. Ocazie cu care marele comentator politic, jurnalist și scriitor (parțial ratat) și-a dat măsura învățămintelor trase de pe urma celor trăite.
Poate că subiectivismul meu exacerbat îmi joacă feste, dar mi se pare de o îngrozitoare platitudine tot ce spune. Nu mă aștept să scoată numai cugetări de mare profunzime, nici să dea lecții de viață. Dar să ajungi să privești totul ca pe un spectacol menit să-ți distreze ție neuronul e crunt! Titlul articolului mi se pare de aberantă candoare: „Sper să prind prăbușirea capitalismului și revenirea comunismului”. Singura circumstanță atenuantă ar fi că omul glumea. Deși nu pare deloc.
Oricum, după propriile mărturisiri, individul o ducea bine (chiar mai bine) înainte de ’89, doar era de la „Scânteia tineretului”. Așa că lui îi e totuna. Pentru el, evenimentele sunt doar „interesante”, nu au vreo miză morală. În orice caz, nu-l prinde bine această „detașare”, această „echidistanță”.
Nu mai văd vreun motiv pentru care l-aș putea socoti o autoritate. Sau o voce de luat în seamă. Măcar de dragul imaginii tot trebuia să se străduiască să scoată ceva interesant pe gură. Ceva ce măcar să simuleze înțelepciunea ori sclipirea intelectuală. Îmi amintesc acum de găina care năștea pui vii (din ziarul condus de Cristoiu a aflat România știrea epocală). Iaca, încă un eveniment. Precum comunismul. Sau capitalismul. Doar unii plătesc cu capul. Ceilalți privesc spectacolul. Și mai vor. Nu-i așa?
Cireașa de pe tortul de ziua lui este citatul final. Putea alege orice, din orice autor, din orice epocă. Dar l-a ales, foarte inspirat, pe Fidel Castro. Mare om, mare realizare. Stimați telespectatori, emisiunea noastră a ajuns la final, vă mulțumim pentru atenție (deși dacă erați mai atenți, nu mai aveam cui să mulțumim). Închideți televizorul și nu-l mai deschideți niciodată la „Sinteza zilei”. Regretăm, domnule Gâdea.

Stânga învingătoare, stânga învinsă

Pentru mine, victoria stângii înseamnă că majoritari între cei care au ieșit la vot au fost pensionarii, țăranii, chiriașii caselor naționalizate, adică acei oameni care se lasă repede impresionați de cursivitatea discursivă a unor demagogi de profesie. PSD nu dovedește decât că mizează pe un electorat stabil, monolitic și relativ inert.
Semnalele imediate par să trimită către o reluare a alianței PDL-PNL. Toate combinațiile sunt însă posibile, iar politicienii vor ști să le argumenteze, indiferent cât de tare și-ar trăda electoratul prin pactul încheiat post-electoral. Viitorul guvern va avea de înfruntat o criză economică, spun specialiștii. Deocamdată, această criză este în mare parte un baubau inform care trebuie arătat votanților pentru a dovedi responsabilitatea pe care politicienii o simt apăsându-le grumazul.
Dar criza ca atare există. Forma ei exactă e puțin predictibilă. E însă de așteptat ca și la nivel social să se înregistreze o criză. Dincolo de factorii ce țin de cauzalitatea directă (șomaj, sărăcie, incertitudine – cu toate consecințele lor) există deja o moștenire care s-a acumulat în timp. Copiii părăsiți de părinții care au plecat să lucreze în străinătate au crescut și sunt mai apți pentru fapte grave – acestea nu vor întârzia se se manifeste. Capacitatea de ripostă a individului în fața coerciției statale a sporit pe fondul tergiversării unor măsuri categorice și exemplare. Poliția și justiția pe care o aplică aceasta sunt un fel de prost al familiei, mai imprevizibil, dar fundamental inofensiv.
Va fi foarte greu de guvernat pentru noul executiv din cauză că pentru o majoritate importantă a românilor statul nu mai poate fi învestit cu atributele transcendente care îi conferă prestigiul. Dreptatea, libertatea, egalitatea, siguranța, sentimentul apartenenței sunt categorii care stârnesc ilaritate dacă sunt asociate cu ideea de stat în România. Românii au destul de multe de împărțit între ei (cu pistoale, leviere și alte scule din dotare) încât coeziunea în jurul ideii de națiune să mai poată fi cu adevărat plauzibilă.
S-ar putea să am o viziune sumbră, dar îmi pare că pentru mulți locuitori ai săi, România nu este mai mult decât un azil de noapte al celor fără casă, un loc unde vii serile o vreme, fără să fii sigur dacă și mâine mai prinzi loc. Prioritar este să profiți de pe urma fiecărei ocazii ce ți se oferă în acest timp, cu gândul însă la ceva calitativ mai bun.

Stânga însă a și pierdut un pilon nu lipsit de importanță. Dacă rezultatele rămân esențial nemodificate, una dintre marile realizări ale uninominalului este, la o primă privire, eliminarea PRM din Parlament. Eșecul se datorează și lui Gigi Becali, care a atras către PNG o parte din cei care probabil ar fi votat cu Vadim.
E interesant de urmărit ce se va întâmpla pe viitor. Fiindcă nemaiexistând listele de partid (deși există totuși, într-o formă voalată), foștii aghiotanți ai „tribunului” vor trebui să-și caute de lucru. În plus, atenția de care se va bucura partidul din partea presei va scădea simțitor. S-ar putea să asistăm, în aceste condiții, la o migrație în masă a foștilor peremiști către partidele parlamentare. Chiar dacă nu vor beneficia de locuri în Cameră sau Senat, se vor alege măcar cu beneficiile finaciare consecutive preluării puterii, de pildă. Partidul în ansamblu nu e mort, fiindcă are o rețea de consilieri locali și de primari care contează. Însă e de urmărit cum se vor orienta politic, odată intrați în această eclipsă.
CVT însuși e greu de crezut că va accepta poziția de „locotenent” al vreunui potentat al momentului, așă că s-ar putea să intensifice atacurile și măscările în ziarul propriu, ca să nu piardă cu totul atenția publică și să alunece în uitare. Cu siguranță va mai urla câteva zile sau săptămâni de acum înainte despre fraudele care l-au scos din joc și despre măsluirea alegerilor. Personal mă tem că noaptea asta s-ar putea să fie un sfetnic rău, care să ridice cu forța procentele PRM către pragul electoral.
Dincolo de asta, dacă acest partid extremist dispare din prim-plan, s-ar putea să ia odată cu el și supapa ce permitea defulările unor categorii ce se simțeau astfel măcar auzite, dacă nu ascultate. E posibil ca alte grupări extremiste să preia ideile cărora Vadim le-a fost atâta vreme portdrapel.
Deocamdată, lucrurile arată cam la fel de mohorât precum înainte de alegeri. Rămâne ca viitorul să ne contrazică.

Dilemele votului

De patru ani de zile a început numărătoarea inversă. Aşa se întâmplă de fiecare dată. În ultima lună, ticăitul ceasului s-a auzit mai insistent. Larma generală, agitaţia, demonstraţiile de forţă, prestidigitaţiile electorale şi acrobaţiile retorice s-au înteţit. Am aflat că trăim vremuri istorice, fiindcă e prima dată când avem vot uninominal. Mă rog, o variantă a lui. Dar de când mă ştiu am trăit mereu vremuri istorice. Ceauşescu era convins de asta, iar cei care au urmat au crezut la fel. Toţi s-au străduit să ne demonstreze cât de istoric e prezentul şi că trecutul nu merită ţinut minte. S-a ajuns astfel la situaţia în care nu prea mai avem termeni de comparaţie decât în măsura şi sub forma în care ni-i livrează candidaţii. Că avem, în general, memoria educată pentru a fi foarte scurtă este un adevăr demonstrat de fiecare scrutin electoral. Cu siguranţă că ştiau cât de prost o duseseră ani de zile ţăranii, o bună parte dintre moldoveni şi olteni, bătrânii pensionari şi alţii care votează în mod tradiţional cu PSD. Dar asta nu i-a împiedicat să voteze neschimbat şi în 1996, şi în 2000, şi în 2004. Probabil că în amintire le răsărea doar ultima râgâială de după chermeză sau ultimul cupon de pensii care merita înrămat după recenta majorare. Soarta analfabeţilor care vin însoţiţi de primari şi instruţi de ei sau a ţiganilor cărora li se obţine votul prin şantaj o deplâng şi de aceea nu-i socot responsabili.
S-ar putea însă ca anul acesta să rămână în istorie nu pentru uninominal, ci pentru absenteism. S-a întâmplat că mai mulţi au înţeles un lucru: nu au cu cine să îi schimbe pe cei care sunt acum. Oamenii au început să-şi amintească de câţi ani o duc rău, deşi li s-a promis mereu că o vor duce bine. Degeaba îşi istovesc politicienii bojocii, fiindcă nu mai sunt crezuţi în aceeaşi măsură ca altădată. Multă vreme am cochetat cu această soluţie, a neprezentării la vot. şi chiar şi astăzi, dacă aş avea certitudinea că se poate obţine o participare de sub 10% la nivel naţional, cred că aş considera-o oarecum acceptabilă. Dar nu e.
În primul rând, vor merge la vot membrii de partid, apoi simpatizanţii, apoi cei care au primit „de toate” (cum mărturisea la televizor un bătrân din Mizil, după mitingul electoral PSD), apoi vor merge cei care fac asta ca pe un hobby, ca să iasă din casă ori să scape de plictiseală. Va exista însă o categorie destul de largă de oameni care nu vor dori să meargă la vot, fiindcă sunt din nou în situaţia de a alege răul mai mic. Unii dintre ei s-au ars cu CDR-ul, apoi cu D.A.-ul, iar acum chiar nu prea mai întrevăd opţiuni.
Deturnarea repetată a încrederii cu care oamenii ce voiau să schimbe ceva în ţara asta i-au învestit pe diferiţi politicieni începe să-şi dea roadele. Prea puţini mai văd într-un partid sau altul o soluţie reală la nevoile ţării. Iar printre acei puţini care încă se amăgesc îndrăznesc să cred că nu se numără oameni inteligenţi şi informaţi. Că se mizează pe „un pic mai bine” sau pe „furt mai puţin” sunt de acord. E singurul lucru posibil şi rezonabil. Pervertirea statutului de om politic a mai distrus un reper. Acum nimeni nu se mai încumetă (şi nici nu deţine mijloace eficiente) să facă distincţia între mânjiţi şi oneşti. Probabil că cei mai mulţi preferă să-i considere pe toţi corupţi şi aşteaptă să fie contrazişi.
Sub aceste auspicii sunt totuşi obligat să mă gândesc foarte serios să merg la vot. Cel mai atrăgător imbold moral ar fi dacă votul meu ar putea elimina un corupt care şi-a făcut mendrele prin Parlament. Aş şti măcar că ajut prin ştampila pe care o pun să fie eliminat ceva rău din organismul politic. Nu în calitate de judecător, ci din postura votantului treaz şi care încearcă să se dovedească responsabil când este pus în faţa unor date, atâtea câte i se oferă. Fac o paranteză şi spun că admit că există aici posibilitatea de a fi manipulat, dar nu văd cum ar putea un simplu cetăţean să elimine acest risc. ţine de moralitatea altor cetăţeni, mai „complecşi”, să furnizeze informaţii veridice. Închei paranteza spunând că nu am posibilitatea, în colegiul la care sunt arondat, să aleg între „albi” şi „negri”.
şi atunci trebuie să îmi găsesc alte criterii. Unul este foarte simplu. Nu votez cu naţionaliştii-comunişti. Oricât de credibil şi de simpatic ar fi candidatul PRM, nu pot susţine prin votul dat intrarea acestui partid în parlament. Nici la următorul partid nu stau foarte mult să mă gândesc: nu votez nici cu PSD. A distrus cam tot ce a putut în România, ne-a ţinut într-o înapoiere cruntă, a moşit toată şleahta de profitori care a înflorit în anii din urmă. Doi ani (între 1990-1992) a condus ţara aproape fără opoziţie. Putea face orice, şi ştiţi prea bine ce a făcut. A urmat apoi guvernul lui Văcăroiu care a stat bine pe caşcaval şi l-a feliat astfel încât CDR-ul a găsit în ’96 mai mult găurile. Toate organismele internaţionale occidentale cam lăsaseră România în seama conducătorilor ei blestemaţi. Abia schimbarea de regim a reprezentat un semnal luat în seamă de NATO sau UE. Doamna care candidează din partea PSD mi-e chiar simpatică şi risc s-o cred, dar se află într-un partid de dinozauri care ştiu foarte bine care le este interesul. Să votezi un partid care ne ameninţă că îl înscăunează prim-ministru pe Obama de Dăbuleni? Cum că, sugerează clipul lui electoral, stânga românească ar fi echivalentul stângii americane. Atunci Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu ai noştri n-au fost decât un fel de Harry Truman, JFK şi Jimmy Carter ai lor, nu? Atâta că n-au stimulat dezvoltarea altor ţări, n-au participat la conflicte externe, n-au emancipat minorităţile etnice şi n-au trimis rachete pe lună, ci au contrubuit la subdezvoltarea propriei ţări, au distrus partidele politice, au vândut evrei şi nemţi şi au trimis în gropi comune o bună parte din creierele luminate ale perioadei interbelice. E limpede că trebuie să revenim la stânga, de dragul schimbării în bine...
Urmează că nu votez cu cei de la putere. Nu mai revin asupra argumentelor. Mai punctez doar un mizilic electoral: primul-ministru taie salariile dascălilor (am vorbit despre asta), dar se oferă să dea elevilor laptop-uri. Habar nu am dacă s-a concretizat povestea, că n-am mai urmărit. Dar e foarte interesantă şi deloc populistă măsura!... Faptul că aşa au făcut toţi de-a lungul timpului nu e decât un contraargument în plus.
Rămân atunci PDL şi PNG-CD. Amândoi candidaţii (şi de la Senat şi de la Camera Deputaţilor) sunt dintre cei mai controversaţi pedelişti bihoreni. Umblă vorbă că ar căuta doar imunitate în viitorul Parlament, mai ales cel care a fost primar. şi chiar dacă n-ar fi adevărat, tot nu poţi să nu te întrebi de ce nu e suficient Parlamentul European în care a fost ales, ci e mai bun ăla de la Bucureşti? Să fie la mijloc numai distanţa şi dorul de casă? Oricum, în Bihor, candidaţii PDL nu sunt selectaţi dintre cei mai credibili (vezi Seremi, fost fesenist, sau Bot, traseist de frunte), ci dintre cei mai... cunoscuţi, probabil. Cu PNG însă cine ar avea curajul să voteze? Mai ales dacă nu e fan(atic) Steaua sau admirator înfocat al naţionalismului prost înţeles şi încreştinat al lui Becali.
Candidatul UDMR a fost cel mai interesant pe care l-am auzit. Dar nu pot vota cu maghiarii şi asta nu pentru că aş fi şovin, ci fiindcă sunt obositori cu naţionalismul tragi-comic pe care îl predică în continuare cei de la nivel central. Dacă acest candidat s-ar fi aflat pe listele unui alt partid, ar fi fost mari şansele să-l iau serios în calcul. Până una-alta, UDMR-ul este în Ardeal una dintre cele mai eficiente sperietori care trimit românii spre urne: dacă voi nu veniţi, iese ungurul! Aşa e, dar penibil argument.
Nu ştiu ce voi face. Încă mă gândesc care este răul cel mai mic la care să-mi aduc contribuţia. Modestă, dar singura pe care o pot avea.
Uninominalul acesta e un început timid. Electoratul român este imatur, la fel şi politicienii. În continuare unii vor vota pentru un partid, nu pentru un om. Poate că pe viitor vor arăta altfel lucrurile. Acum s-a recurs la promisiuni specifice cartierului, ca şi cum n-am avea primar. Dacă e să aplicăm această logică la nivelul întregii ţări, înseamnă că parlametarii vor deveni un fel de primari pe regiuni (nu pe localităţi), dar care-şi au sediul în Bucureşti. şi că, în funcţie de pricepere, fiecare va încerca să atragă mai multe foloase pentru colegiul care l-a propulsat. Atunci, în mod firesc, pentru aceste vremuri de bejenie, cel mai bun candidat ar fi cel mai viclean, cel mai influent, cel mai exersat.
Va trebui să mai aşteptăm până ce lucrurile se vor aşeza în normalitatea lor (oricât de precară). Insist să cred că în aceşti nouăsprezece ani s-a promis cam tot ce se putea promite, iar soluţia o reprezintă oamenii care fac. Cred că acest motiv i-a determinat pe orădeni să aleagă un primar penelist. Nu cred că oraşul în care locuiesc are vreo afinitate cu PNL-ul, dar l-a văzut pe fostul prefect făcând lucruri verificabile, îmbunătăţind concret funcţionarea unor structuri anchilozate. De asta a fost votat şi asta se aşteaptă de la unul ca el. Mai adaug încă un criteriu la care Transilvania pare să fie mai sensibilă decât alte zone ale ţării: ar fi indicat ca un candidat să se dezică făţiş de nostalgicii comunişti şi de moştenitorii lor de drept. Stânga încă poartă povara trecutului de care nu vrea să se lepede.

Am ajuns la finalul propriei variante de campanie electorală. Promiteam să mă explic. Ce interese m-au mânat?
După cum se poate vedea, n-am reuşit să mă conving nici pe mine însumi cu cine să votez. Nu cred că ar dori vreun partid să „beneficieze” de tipul de reclamă pe care îl fac eu. N-ar fi dispus vreun candidat să mă plătească pentru a-i diminua şansele.
Mi se pare legitim să fiu întrebat de ce nu am ales partea bună a lucrurilor, de ce am preferat să văd totul „în negru”. M-am întrebat şi eu asta. Iar răspunsul e cât se poate de simplu. Bombardat cu mesaje care debordau de optimism, de încredere, de autosuficienţă, de ridicolă autopromovare, am simţit nevoia să echilibrez balanţa. Toată perfecţiunea de campanie, propagată prin orice mijloace risca să obnubileze realităţile neplăcute. Am făcut această anamneză din nevoia de a-mi proteja memoria în faţa asaltului ce propunea amnezia senilă şi entuziastă. Socot că e un gest de normalitate. Istoria recentă nu s-a scris cu slogane, ci cu acţiuni aşa cum au fost ele şi care trebuie periodic redeşteptate atâta vreme cât nu sunt asumate, ci ascunse sub preş.
Am vrut un exerciţiu de exonerare a electoratului acuzat mereu şi de către politicieni şi de către „lideri de opinie” că din cauza lui merg prost lucrurile în ţară. Nu e adevărat decât într-o anumită măsură. Gluma e interesantă, dar nesărată. În ’96 oamenii ăia proşti şi manipulabili, populaţia în faţa căreia se bat ei pe burtă sau la care urlă ca în grajd, a încercat să schimbe ceva, dar factori dincolo de posibilităţile de control ale omului de rând au deturnat această schimbare şi au făcut din ea un răsunător eşec. Politicienii şi jurnaliştii care ne ţin azi predici au fost (mulţi dintre ei) parte a acestei nenorociri, fiţi convinşi! Nu sunt încântat de cum votează românii, nu cred în inteligenţa lor politică, nu-mi place prea mult ce spune „vocea poporului”. Dar e o mârşăvie şi o falsă responsabilizare să li se pună în cârcă absolut toată corupţia anilor postdecembrişti pe motiv de lipsă de discernământ electoral. Se poate reproşa românilor că n-au ieşit în stradă, că n-au recurs la gesturi de criză, dar nu că n-ar fi încercat să stopeze măgăriile. Unde mai pui că nici măcar nu avem certitudinea că tot procesul de votare se desfăşoară corect.
Cred în nevoia de politică şi în utilitatea Parlamentului. Chiar dacă, strict personal, consider că monarhia arată mai interesant, parlamentarismul nu este scos din ecuaţie. Marea problemă e că mijloacele de control ale democraţiei nu există decât teoretic şi nu funcţionează decât aparent. Iar ceea ce ni se cere să facem în calitate de cetăţeni cu „drepturi” este, de multe ori, un simulacru, un spectacol grotesc. Principiile funcţionării democraţiei există. Rămâne să şi dorească (e vorba de aşa-numita „voinţă politică”) cineva ca lucrurile să se pună în mişcare.

Arsenal de campanie electorală. (6) Partidele

Un partid cât un om

PRM-ul este partidul care a coagulat în jurul său mulţi dintre nostalgicii naţionalismului-comunist. Tentativele de resuscitare a PCR au sucombat pe rând, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, chiar Partidul Comunist dispărând la scurtă vreme după apariţie. PSD-ul a păstrat o mare parte a electoratului nostalgic, dar Vadim le-a părut multora mai promiţător decât Iliescu, poate că tocmai pentru aura lui de justiţiar.
Stindardul dreptăţii însă e doar vorbărie goală şi pamflet. PRM s-a aflat mereu de partea PSD în sălile Parlamentului, un prieten de nădejde care a trădat doar pe ici pe colo. Discursurile sforăitoare şi acide ale „tribunului” n-au mers niciodată până la opoziţia concretă şi făţişă faţă de neocomuniştii actuali. De la apariţie şi până azi, acest partid naţionalist s-a făcut portavocea mizeriilor pe care frontul comunist revigorat şi redecorat găsea cu cale să le arunce către partidele istorice şi în special către Coposu şi PNȚCD. Iliescu încuviinţa tacit această tactică, însă mişcarea lui s-a dovedit destul de riscantă, la prezidenţialele din 2000 trezindu-se că Vadim îl însoţeşte în turul doi.
M-am dus să votez cu Iliescu (fapt greu de uitat şi de iertat). Îmi era teamă de ce ar putea urma în cazul în care naţionalismul căpăta asemenea legitimare. Tot la alegerile respective mi-a fost dat să văd o femeie care mărturisea că a votat cu Vadim, dar îşi exprima neputinţa de a schimba „voia lui Dumnezeu”: era convinsă că Însuşi Dumnezeu l-a propulsat şi îl va înscăuna pe şeful peremist ca preşedinte al ţării. De atunci nu mai cred în înţelepciunea electoratului. Ce merită ţinut minte este faptul că PRM-ul a înregistrat la aceste alegeri apogeul popularităţii sale. De atunci a intrat într-un declin, ajungând, în 2007, să coboare sub 5% (pragul electoral pentru Parlamentul European).
Raporturile acestui partid cu fostul regim comunist s-au dat pe faţă în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului cu ocazia discursului prezindenţial de condamnare a comunismului. „Dubaşii” şi „flueraşii” peremişti au aruncat în derizoriu un gest semnificativ şi fără precedent în istoria foarte recentă a României. Indiferent cât de odioşi ar fi Băsescu, Tismăneanu, Ticu-Dumitrescu sau oricine altcineva, nimic nu justifică atitudinea de prost-gust şi infinită nesimţire.
E adevărat că n-a fost decât un gest de consecvenţă în interiorul unui partid condus de un fost poet de curte. Există poezii adresate atât lui Nicoale, cât şi Elenei Ceauşescu, care, citite astăzi, sunt de un patetism stânjenitor şi grotesc. Am sub ochi una de peste 10 strofe (întitulată Nicolae Ceauşescu) din care vă citez doar una, la întâmplare:

Fii pururea ferice, tu, fiu al ţării mele
şi-al dăinuirii noastre pe Mureş, Olt şi Prut
femeile-ţi ţes chipul în flori de câmp şi stele
e sărbătoare ziua în care te-ai născut
nu te lăsa, fii tare! ai patria în spate
la vorba ta şi munţii din matca lor tresar
din hronici voievozii te-ncuviinţează-n toate
căci rugul lor, prin tine, nu arse în zadar

Încheierea e apoteotică:

eu, martor al acestor adânci reverberaţii
vin dinaintea voastră şi vă întreb sfios:
oare-ar putea să fie în viaţa unei naţii
un timp mai plin de glorii, mai grav şi mai frumos?

În viaţa literară de dinainte de ’90, „tribunul” aparţinea grupării de la revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Din această direcţie veneau mereu atacuri împotriva tuturor scriitorilor care erau acuzaţi de cosmopolitism, de lipsă de patriotism etc. Unul dintre episoadele care a şifonat serios imaginea lui Barbu a fost acuzaţia de plagiat (dovedită cu probe) în cazul romanului Incognito. Vadim a rămas şi după ’89 sub autoritatea aceleaşi personalităţi şi se poate că de acolo să fi deprins „stilul” în care îşi beşteleşte orice adversar.
Atitudinile lui însă se schimbă în funcţie de interese. Toţi foştii tovarăşi de partid care au părăsit PRM-ul au fost ocărâţi şi ridiculizaţi, după ce fuseseră anterior lăudaţi pentru capacităţile lor deosebite. Retorica vadimistă a fost la început antisemită, dar ulterior s-a schimbat, devenind pro-europeană şi filosemită. Războiul – îndelung clamat – împotriva „hoţilor”, „mafioţilor”, „trădătorilor” n-a început niciodată, rămânând pururi în faza de ameninţare. Dezvăluirile lui Vadim prin România Mare – vocea partidului – au fost în aşa fel făcute încât să nu poată constitui probe, ci, de multe ori, tocmai să compromită probele. Deşi pentru ochii credulilor părea o dezvăluire senzaţională, „bomba” de presă distrugea cu bună ştiinţă o anchetă în curs de desfăşurare.
S-a vorbit foarte mult despre faptul că PRM-ul ar fi partidul care a adunat securişti în număr mare. Faptul poate fi mai greu dovedit. Cel mult se poate deduce câte ceva din acţiunile şi orientarea partidului de-a lungul anilor. În rest, rămâne mai mult o vorbă de la sine înţeleasă, dar numai parţial şi sporadic susţinută cu probe.


Un om cât un partid

PNG-ul nu este partid parlamentar. De fapt, Becali este PNG-ul. Notorietatea acestui personaj, foarte bogat, patronul echipei Steaua, s-a transferat şi asupra partidului său. Oricât aş încerca să-mi amintesc nişte membri PNG nu reuşesc mai mult de doi: Smărăndescu (bodyguard-ul lui Becali) şi Călin Raita, din Oradea, care a făcut mai mult circ decât politică.
Totuşi, acest partid are un mare merit: a luat din procentele PRM. Crucea din pliscul vulturului nu i-a fost suficientă lui Vadim pentru a-şi păstra simpatizanţii. Creştinismul afişat (ostentiv, de multe ori) de către Becali, tipul de self-made man, preţuirea pe care o dă tradiţiei, românismul, generozitatea sa (dublată de potenţa financiară), popularitatea echipei de fotbal, dezinvoltura şi directeţea „latifundiarului” se pare că i-au atras un val de simpatie dinspre un anumit segment de populaţie. E posibil să atingă pragul electoral şi să avem un new-entry în Parlament. Ferentariul s-ar putea să-l propulseze şi pe Becali, după ce l-a suit în ierarhie pe Vanghelie.
În ce mă priveşte, mă îndoiesc că va avea un impact pozitiv demn de luat în seamă în politică. Prietenia mărturisită cu Hrebenciu, eminenţa cenuşie a PSD-ului, omul mereu suspectat de câte ceva, dar niciodată dovedit, ar trebui, într-o ţară normală, să lucreze în defavoarea lui Becali, care mizează pe ideea de dreptate. De asemenea, oscilaţiile pe care le dovedeşte în declaraţii, în situări faţă de personalităţile politice nu permit previziuni vizavi de alianţele politice pe care le-ar putea face. Cu siguranţă, cea mai alarmantă chestiune o reprezintă accesele de megalomanie ale aromânului. Oricât de pitoreşti ar fi, nu au cum să facă bine nici politicii, nici ţării.
Dar mă aştept ca Becali să surprindă mereu, iar unele dintre suprizele lui să fie plăcute. Cu toate acestea, n-aş avea curajul să pun votul pe un candidat propus de PNG.


Etnia ca partid

UDMR-ul nu e un partid, după cum ştiţi, ci o organizaţie etnică, fără culoare politică, dar cu un procent constant de alegători. Unde mai pui că electoratul este destul de disciplinat. Nu ştiu în ce măsură şi-a satisfăcut alegătorii de-a lungul timpului, însă organizaţia s-a aflat mereu în sfera puterii din România. Astfel şi-a văzut împlinite visuri altădată irealizabile: universitate proprie, inscripţii bilingve etc.
Mai recent, Marko Bela a încercat o lovitură electorală când a promis că va propune adoptarea unei legi care să oblige românii din Ținutul Secuiesc să înveţe maghiară. N-ar fi fost mare scofală, fiindcă cei mai mulţi trebuie să înveţe, că nu pot cumpăra pâine decât dacă cer kenyér, dar ideea unei astfel de măsuri satisface un ego naţionalist peste măsură de inflamat. Se poate că în acest fel a vrut să dovedească extremei care se plângea că s-au trădat idealurile maghiarimii că UDMR-ul nu i-a uitat şi că îi ia în seamă.
În rest, în umbra luptei aprige a celorlalte partide parlamentare, ei o duc bine, sunt plasaţi în locuri bănoase. Agenţiile guvernamentale au toate câte un reprezentant al lor. Mai au şi nişte ministere, astfel că se pot dirija bani frumoşi spre firme alese pe criterii etnice.
Din cauza procentelor semnificative pe care le au în judeţele din Ardeal, au fost primiţi în toate cârdăşiile şi au beneficiat de o felie consistentă a caşcavalului devorat ani în şir. Trăsătura comună pe care o au cu partidele româneşti este că urlă până când li se înfundă gura cu o vână financiară de la buget. Apoi tac. Din când în când, amintindu-şi că au fost votaţi acolo de nişte alegători care au anumite aşteptări, mai ameninţă ca să obţină nişte avantaje pe care le şi dobândesc relativ repede şi în linişte. Cred că e printre puţinele organizaţii constituite cu scop politic declarat care a câştigat constant câte ceva de-a lungul acestor ani.

Soluția execrabilă

Biserica nu face politică, se spune. Atunci cu siguranţă ea are luciditate, vom presupune. Ea stă nepărtinitoare şi neutră. La egală distanţă de candidaţi, la egală distanţă de partide, atentă, dar fără preferinţe la programele politice.
Iluzii! Biserica face politică. Şi explicit, şi implicit. Într-o vreme de mare brambureală şi puţină luciditate, biserica nu intervine lămuritor. Dimpotrivă, girează candidaţi pentru cine ştie ce motive. Unele or fi mai nobile, altele mai meschine. Dar lipseşte prezenţa catalizatoare a elementului religios în viaţa publică.
Am primit două email-uri (le pun oricând la dispoziţia celor interesaţi) care ar fi trebuit să îmi dea de gândit. Însă mi-au dat fiori. Primul era iniţiat de Asociaţia Familiilor din România şi conţinea o listă albă, respectiv una neagră de candidaţi. Lista albă îi cuprinde pe cei care s-au declarat împotriva avortului şi se recomanda ca aceşti candidaţi să fie votaţi. Lista neagră îi cuprinde pe militanţii pentru libertatea avortului, iar aceştia, se spunea în scrisoare, nu trebuie votaţi. Menţionez că am verificat pe site-ul organizaţiei, iar scrisoarea de acolo prezintă numai cele două liste, fără recomandări electorale. Asta înseamnă fie că cel ce a preluat informaţia a făcut exces de zel, fie că pe email a fost pusă în circulaţie o altă variantă a acestei scrisori. Pe lista albă se află Sergiu Andon, Norica Nicolai, Codruţ Şereş sau Gheorghe Funar. Mă întreb ce discernământ creştinesc poate aşeza pe o listă albă asemenea personaje? E cunoscută dragostea – foarte creştinească, nu? – lui Funar pentru maghiari; Sergiu Andon e cel care a încercat desfiinţarea CNSAS la ordinul lui Dan Voiculescu, deşi avocatul se afla, se pare, în incompatibilitate de funcţii; Norica Nicolai are mai multe bube în cap; Codruţ Şereş are dosar penal pe rol. Sunt doar situaţiile care m-au frapat cel mai puternic.
Un alt email cuprinde o listă cu masonii României. Documentul ar fi întocmit de o anume Mihaela Gheorghiu. Dintr-odată ne trezim cu o grămadă de demnitari care nu mai pot fi aleşi în nicio funcţie (presupun că asta ar trebui să înţelegem) din cauză că sunt sigur masoni. Este ştiut că organizaţiile franc-masone nu sunt chiar la vedere, ci păstrează oarecare discreţie asupra membrilor lor. Atunci de unde o fi ştiut această Mihaela Gheorghiu toate informaţiile? Nu cumva există posibilitatea să fie o listă compusă întru decredibilizarea unor personaje antipatice? În document apar nume pentru care nu se aduce niciun argument, ci se ia ca de la sine înţeles apartenenţa respectivilor la masonerie. În plus, articolul (sau ce o fi) are un pronunţat caracter anticatolic. Organizaţia Opus Dei este socotită „sectă teroristă din interiorul bisericii catolice”, dar fără să se aducă vreun argument în acest sens. Sau ar trebui să ne încredem în vajnicul Dan Brown?
Ce să mai înţelegi din asta? Unii urlă să nu votăm cu cei care promovează avortul, dar uită să mai adauge alte criterii morale. Alţii înfierează masonii, dar neglizează infractorii de drept comun protejaţi de imunitatea parlamentară. Iată cum, în loc să vină să limpezească apele, să echilibreze, să reprezinte o forţă morală, biserica diseminează înspre perspective izolate – aproape punctiforme – ce reprezintă interese de grup sau de cartier. Tot aşa de bine poate veni un preot (şi chiar vine, am o foaie a PNL cu asta) care are nevoie de nişte donaţii şi atunci dă o declaraţie în favoarea unui candidat. Ca şi cum numai ăla ar fi drept credincios. Un pastor are nevoie de o parcare (sau de o acreditare) şi atunci îl cheamă pe candidat să aibă „un cuvânt pentru comunitate”.
Astfel că în loc ca biserica să ne înveţe să deschidem ochii la moralitatea candidaţilor, ne îndeamnă să ne urmărim interesul pe seama lor sau profitul, dacă tot sunt generoşi în campanie. Ori poate că nu moralitatea aleşilor e prioritară, dar atunci biserica ar trebui să ştie ce anume face ca un om să merite încrederea celorlalţi. Dacă nici asta nu ne poate spune, atunci ar putea face un lucru care sigur este bun şi sigur poate fi făcut: să ne lase libertatea. Să nu dea curs diferitelor influenţe, ci să lase oamenilor posibilitatea să aleagă aşa cum îi duce capul.
Biserica însă nu e o abstracţiune. Ea este alcătuită din oameni. Din acei oameni care dau curs unor email-uri şi le propagă şi le iau de bune. Nu ar avea cum să intervină biserica să oprească forward-urile pe yahoo sau gmail. Dar enoriaşii care „pun botul” la aceste momeli spun destul de mult despre spiritul în care s-au dezvoltat. Şi ceva nu e bine acolo. Cum să nu sesizezi când apar informaţii subversive despre o organizaţie care nu se ştie exact cât de mică sau mare e? Cum să nu te întrebi dacă nu cumva dai mai departe o porcărie inventată poate chiar de respectiva organizaţie? Cum să nu observi că pe lista albă (a celor care sunt recomandaţi spre votare) stau personaje penale sau fără scrupule? Ce orbul găinii o fi şi ăsta?
Individualizarea excesivă a problematicilor o fi bună pentru lobby pe lângă autorităţi, nu contest. Dar în campanie este o soluţie execrabilă, pentru că propune sancţionarea în funcţie de un singur criteriu, cel mai arzător pentru problema unui grup. Ştiu că avortul este o problemă naţională, dar la fel este şi furtul (pe care îl practică, fără deosebire, cot la cot creştinii cu ateii), o problemă naţională sunt şi crimele comunismului, tot problemă naţională este şi iresponsabilitatea parentală sau violenţa juvenilă.
Consecinţele acestei orbiri pot fi foarte grave. În Parlament e clar că vor intra oameni cu tot felul de perspective asupra vieţii. Nimic nu garantează că odată epurată lista neagră, cei care rămân vor interzice avortul. De asemenea, nu există nicio garanţie că cei de pe lista albă îşi vor păstra punctul de vedere actual. Dimpotrivă, aş fi foarte sceptic în ce-i priveşte, fiindcă personalitatea lor nu prezintă nicio garanţie a consecvenţei.
Apoi, cu ce diferă acest demers aşa-zis creştin de cel al oricăror altor militanţi? Când s-a împuţinat creştinismul atât de tare încât s-a redus la o ideologie monomană?

Lista candidaților pătați

Academia Cațavencu a inițiat o campanie de identificare a „canditaților pătați”. Rezultatele la care au ajuns „cercetătorii” lor sunt interesante, chiar dacă nu fără greșeală. Găsiți aici lista integrală.

Preiau mai jos doar numele candidaților din judeţul Bihor.

Lakatos Peter (UDMR)
Ca deputat şi preşedinte al Fundaţiei Partium, a obţinut o vilă de sute de metri pătraţi, cu teren şi dependinţe aferente, de la Primăria Oradea, pe zece ani, pentru 150 de lei pe lună, în mod ilegal.

Ştefan Seremi (PD-L)
Menţionat în raportul „Corupţia descentralizată“ al Centrului de Resurse Juridice pentru că a fost incompatibil cu funcţia sa: ca preşedinte al Consiliului Judeţean, era şi administrator al complexului Crişana din Băile Felix, societate la care CJ deţinea participaţii.

Mihai Bar (PSD)
Are o relaţie lungă şi suspectată de conflict de interese cu fraţii Micula, proprietarii European Drinks.
Ca preşedinte ATCOM (Asociaţia Cooperativelor Meşteşugăreşti), a cumpărat de la firmele fraţilor TIR-uri de brelocuri, şepcuţe şi tricouri nevandabile. Apoi, ca preşedinte de Consiliu Judeţean, le-a facilitat achiziţionarea Hotelului Crişana din Băile Felix, în condiţii foarte avantajoase.

Gheorghe Sârb (PD-L)
Ca fost prefect şi fost deputat, averea sa este disproporţionat de mare: o vilă de lux, două apartamente şi două spaţii comerciale. De asemenea, declară că e absolvent de Drept, deşi nu are studii juridice, ci e frigotehnist.

Mircea Matei (PD-L)
Conflicte grave de interese: deşi e consilier local, e şi director la Luxten, firmă care are contracte cu Primăria Oradea. Soţia lui a fost angajată în primărie, de unde a primit şi o garsonieră, în ciuda listei lungi de aşteptare pentru cetăţenii fără rude în consiliul local. Matei e cercetat de DNA şi pentru deturnarea a mai multe sute de mii de euro din bugetul local, bani destinaţi echipei locale masculine de baschet.

Octavian Bot (PD-L)
Migrator: PAC, PL ’93, independent, acum PD-L.

Arsenal de campanie electorală. (5) Partidele

PC - Umanismul în procente

Se făcea că prin 1992 un fost dedat cu mirodeniile comuniste, dar şi dedulcit cu banul capitalist a înfiinţat un partid de buzunar, numit Partidul Umanist Român. Desigur că pe nimeni nu interesa acest lucru pe atunci. Şi de ce ar fi interesat pe cineva? Nu aflăm de pe site-ul oficial al partidului dacă apariţia sa mirobolantă s-a produs înainte sau după urcarea pe tron al Măriei-Sale Ion Iliescu. De fapt, nici nu prea contează. Mult mai important este că din acelaşi creier danvoiculescian (precum odinioară Athena din capul lui Zeus) s-a mai ivit încă o găselniţă, de această dată mult mai importantă: Antena 1. Naşterea s-a întâmplat în acelaşi an cu cea a ProTv-ului, adică în 1993.
După o vreme, sătul că partiduleţul său stă tot pe la gardul Parlamentului şi priveşte cu jind prin fereastra aburită, tătuca şi-a pus televiziunea (devenită între timp responsabilă şi capabilă să ajungă mai prin orice cotlon de Românie) în slujba politicii PURe. Aşa se face că a reușit până la urmă să intre şi în templul mult râvnit. Asta se întâmpla prin 2000. Succesul s-a datorat faptului că un nene mai cu experienţă (PDSR, pe atunci) l-a luat în spinare şi l-a dus taman până la guvernare. După trei ani de fericit concubinaj, PUR-ul s-a dezis de amantul cu care a condus ţara. Asta a echivalat şi cu exonerarea în faţa electoratului de vinile care i s-ar fi imputat. Abil, Voiculescu şi-a creat practic o identitate pe seama PSD. Dar vulpoiul cel bătrân s-a dovedit iertător, aşa că s-a luat iar în tovărăşie cu PUR-ul, în 2004. Sprinţarul partid, abia intrat în opoziţie împreună cu aliatul socialist, l-a abandonat iar pe marele PSD şi s-a dat cu guvernarea D.A.
Peste tot pe unde a umblat, „Felix” şi-a purtat şi televiziunea (ce devenise mai multe, cum ar veni) cu sine. În special propriile mesaje electorale, beneficiau de un tratament aparte. Doar era televizia lui. Mai ales în ultimii patru ani, s-a văzut că toţi hăitacii din Antene strigă împotriva cui vrea Voiculescu. Orice partid care se pune rău cu PC-ul lui se pune rău şi cu Cristoiu, Badea (nu Cârţan, ci Mircea), Gâdea, Ciutacu, Vrânceanu-Firea şi care-or mai fi pe-acolo.
Personajul care girează toate astea e insidios, fiindcă a conceput un melanj mai complex, mai rafinat. Nu doar că televiziunile se bălăcesc în alianţele sale politice, dar are şi un backup system. A iniţiat o fundaţie care se cheamă, aţi ghicit?, „Dan Voiculescu”. Poate că omul o fi ajutând el pe cineva, nu zic ba, dar e prea cusută cu marketing toată povestea asta. Șeful cel mare nu pare interesat de o activitate ceva mai discretă.
Suspiciunea mea este că tot acest angrenaj este menit să-i creeze omului din frunte vizibilitate, ca aceasta să poată fi concretizată în avantaje politico-economice. Nu pot aduce dovezi directe, ci doar circumstanțiale și pot să interpretez faptele într-o anumită lumină. Voiculescu afirmă foarte explicit (citiţi pe site) că vrea să susţină performanţa în educaţie. Asta înseamnă că îl interesează educaţia copiilor, am putea zice, şi cred că nu e o concluzie prea îndrăzneaţă. Totuşi, televiziunile lui (mai ales Antena 1 şi Antena 2) promovează nişte modele şi emisiuni care infestează cu idei și năravuri deosebit de nocive orice creier fraged. Cine e cu adevărat preocupat de instruirea copiilor nu are cum să ignore faptul că aceştia stau ochi şi urechi la producţii idiotizante. E ştiut, de altă parte, că televiziunile trăiesc din rating, musai să facă pe gustul publicului, că altfel dispar. Bine, dar atunci cum se face că nu apare nici măcar o emisiune cu adevărat educativă în toată grila tuturor antenuţelor? Dacă dorinţa de a stimula învăţătura este atât de mare încât fundaţia îşi face reclamă şi pe posturile de televiziune concurente, de ce nu poate filantropul D.V. să plătească propriilor canale un ceas de... altceva pentru copii.
Motive să-şi spele în mod repetat imaginea ar avea destule. Partidul său s-a prostituat în văzul întregii ţări, care ştie acum că PC-ul trece de la unii la alţii după enteres. CNSAS-ul i-a făcut zile fripte atunci când l-a declarat colaborator al fostei Securităţi. Omul a insistat, a dat instituţia în judecată, dar nicio schimbare. Atunci a făcut un gest cu adevărat mârşav: a contestat însăşi funcţionarea CNSAS-ului. Ajutat de Sergiu Andon, a reuşit să blocheze activitatea unei structuri care a prins viaţă foarte greu (din pricina opoziţiei constante a PSD-ului faţă de ideea de deconspirare a securiștilor – că avea destui printre membri și simpatizanți). Părerea mea este că de aici i se trage nevoia perpetuă de a-și da cu şmirghel portretul propriu, în văzul ţării.
Tot un gest de imagine a fost şi retragerea din conducerea executivă a PC. S-a făcut singur preşedinte de onoare, un fel de Iliescu al partidului său. Cu toate acestea, la funcţia de senator nu vrea să renunţe. Foamea lui de Parlament s-a văzut ca lumina zilei atunci când PDL-ul a anunţat că îl trimite pe Ioan Talpeş în acelaşi colegiu cu Voiculescu. Era mult mai bine dacă nu se anunţa chestiunea, dar probabil că cineva a avut tot interesul să se afle până nu e prea târziu. În următoarea zi, şeful conservatorilor a anunţat că, de fapt, el nici nu hotărâse încă unde vrea să candideze. Atâta doar că nu s-a mai dus în colegiul problemă, ci într-unul liniştit, unde nu are contracandidaţi serioşi. Talpeş, fost şef de servicii secrete, fost consilier personal al lui Iliescu, e un personaj uns cu toate alifiile, dornic şi el de un sejur prin Senat, n-ar fi stat pe gânduri să-şi folosească informaţiile pe care le avea împotriva lui „Felix”.
În timpul acestui scandal, am aflat că Institutul de Cercetări Alimentare este în proprietatea aceluiaşi Voiculescu. Deci Gheorghe Mencinicopschi îşi ia salariul de la PC, Antene... cum vreţi dumneavoastră. Vă scot imediat din ceaţă. Acest domn Mencinicopschi, într-o rubrică din „Jurnalul naţional”, atestă sau contestă calitatea unor produse alimentare. Acum, ştiind toate câte le ştim despre rectitudinea morală a PC-istului şef, cum aş mai putea să am încredere într-o instituţie pe care o deţine (şi pe care o poate folosi ca pe toate celelalte)? De unde ştim noi, care citim ziarul, că nu o fi venit vreun prieten cu un peşcheş consistent ca domnul specialist să-i dea girul pentru un produs? Ori măcar să-i elimine concurenţa... Poate că Voiculescu sau acoliţii săi au acţiuni în vreo firmă ce produce dulciuri sau mezeluri ori sucuri nocive, dar specialistului nu i se aduc niciodată sub nas (presupunând că acesta îşi păstrează imparţialitatea). Codruţ Şereş, fost ministru din partea PC, a fost acuzat de spionaj economic şi încă n-a scăpat de dosar. George Copos, fost viceprim-ministru, a ieşit rău şifonat dintr-un scandal cu Loteria, fapt pentru care a fost eliminat din guvern. De ce nu şi-ar oferi şi expertul alimentar serviciile contra cost? Indiferent cum stau lucrurile în realitate, locul în care ajunge D.V. pierde instantaneu din credibilitate. Afirm asta în contul propriu, nu în locul altora.
O altă iniţiativă exclusiv populistă a fost legea în favoarea chiriaşilor (din casele naționalizate). Aici e interesant de urmărit un mic calcul. În România există, potrivit estimărilor, cam 1.000.000 de chiriaşi care stau în case naţionalizate. Actul normativ prin care li se restituiau clădirile foştilor proprietari era o reparaţie care anula abuzurile comuniste. Nostalgicii comunişti sau puriştii morali pot să sară imediat şi să spună că cine ştie prin ce mijloace vor fi dobândit vechii burghezi casele. Argumentul acesta nu există, ci e doar o suspiciune care poate fi ataşată mereu oricărei situaţii şi oricui. În orice caz, PC-ul s-a bătut foarte tare să treacă legea asta prin Parlament. Cine beneficiază de ea? Hm... greu de spus. Şi totuşi nu chiar aşa greu. Există şi case în care stau înghesuiţi oameni săraci şi ca vai de lume. Ăştia sunt numai buni de dus la vot cu sigla conservatorilor în minte. Doar PC-ul le-au readus tihna. Însă nu cred să fie chiar aşa de mulţi aceşti nenorociţi. Fără studii făcute la fața locului, nu îmi pot imagina că proletarii de rând au năvălit după plăcerea inimii în fostele conace burgheze. Nu erau activiştii din anii ’50 atât de generoşi. Dimpotrivă, tot ce-a fost mai bun şi mai semnificativ şi-au reţinut pentru uzul propriu. Or fi murit ei, dar au avut copii, rubedenii. Şi ăştia vor rămâne cu casele.
Fiţi liniştiţi că Voiculescu – care s-a lăudat cât îl ţineau bojocii cu această lege – are şi motive mai interesante pentru asemenea demersuri. Revin acum la calculul pe care îl propuneam. Numărul total al românilor cu drept de vot este undeva puțin peste 18.000.000. Dacă socotim procentul de buzunar al PC-ului (care e cam de 6%), dă cam 1.080.000. Dar la alegeri nu participă decât în jur de 50% din cei care au voie. Încercaţi acum să socotiţi cam cât reprezintă procentual 1.000.000 din, să zicem, 10.000.000. Sigur că nu toţi chiriaşii vor veni la vot. Dar să vină jumătate dintre ei, şi tot ar exista deja vreo 500.000 de alegători. În cazul în care se întâmplă ca aceştia să voteze în majoritate cu PC-ul, adăugaţi la simpatizanţii pe care deja îi are partidul, procentul ar creşte frumuşel. Dacă eu am reuşit să deduc acest calcul electoral, am deplină convingere că unuia ca Voiculescu n-avea cum să-i scape.
Teama că ar putea rata pragul electoral (de 5% sau 3 locuri la Senat şi 6 la Camera Deputaţilor) l-a făcut pe Voiculescu să se ataşeze de PSD, într-o alianţă care propune în comun candidaţii. Procentul conservatorilor nu e unul strălucit, dar e suficient pentru manevre. Şi ei tocmai pe asta mizează, sunt picătura care poate umple paharul sau grăuntele care înclină balanţa.
Nu încercaţi să găsiţi o legătură între actualii conservatori şi cei din vremea Junimii, de pildă. Fiindcă nu există. Oricum, chiar dacă n-o faceţi voi, peste o vreme, s-ar putea ca Voiculescu să ordone cuiva să o facă. În funcţie de necesităţi şi împrejurări, ar putea recurge la o legitimare retroactivă multiseculară.

Arsenal de campanie electorală. (4) Partidele

PNL - Țară mândră și prosperă

Multă vreme n-am ştiut cum să mă raportez la un partid ca PNL-ul. Acum ştiu. La fel ca la orice alt partid politic parlamentar actual. Pot exista nuanţe, dar fundamental atitudinea trebuie să rămână una de aceeaşi natură.
Atacurile furibunde declanşate după „divorţ” de către foştii parteneri de guvernare (PDL) a făcut limpede un adevăr: PNL-ul, oricât s-ar ascunde şi oricât s-ar da după perdea, a fost susţinut prin acordul tacit şi prin sprijinul discret, dar ferm al PSD. Din punctul meu de vedere, coaliţia (niciodată recunoscută sau oficializată) este una monstruoasă. Pe lângă alergia subiectivă pe care o am la cameleonul socialist, fost comunist, am şi argumente faptice. Unele au fost deja aduse în discuţie cu altă ocazie, aşa că nu le reiau. Mă limitez la a spune că aceasta este o pată semnificativă pe obrazul singurului partid parlamentar care are în spate o istorie fără să şi-o achiziţioneze. Nu cred că Brătienii ar fi foarte mândri de Tăriceanu şi ai lui.
Pornesc apoi de la sfârşit către început. Una dintre cele mai importante găselniţe ale finalului de mandat a fost chestiunea salariilor profesorilor. Individul care se află în fruntea guvernului a făcut din opoziţia lui la majorarea votată de parlament un gest cu mare încărcătură propagandistică. De câte ori a avut ocazia, a criticat această categorie profesională. Cu siguranţă e un lucru admirabil. Este ştiut respectul infinit de care se bucură profesorii de toate categoriile. Numai această subminare suplimentară şi expunere la zidul ruşinii mai putea să stăvilească potopul de adoraţie care îi sufoca. Elevii stau smirnă în clase, studenţii sunt copleşiţi de prezenţa impresionantă a dascălilor. Cred că ar trebui mers mai departe cu această atitudine. S-ar putea propune linşajul public al profesorilor, care au neruşinarea să ceară un salariu mai mare, deşi nu fac mai nimic toată ziua. Ei sunt adevăraţii paraziţi sociali şi trebuie stârpiţi din rădăcină. Ba s-ar putea recurge şi la măsuri care să prevină răspândirea acestei specii. De pildă, ar putea fi sterilizaţi, ca să nu poată avea copii cărora să le inoculeze vise de mărire, specifice acestei caste pururi privilegiată. Cu siguranţă, Tăriceanu a ajuns unde este astăzi tocmai în pofida dascălilor săi, care n-au făcut decât să-i pună beţe în roate toată şcoala. De fapt, poate că al doilea om din fruntea ţării este un autodidact; singur a descoperit alfabetul şi a dezlegat tainele ASE-ului. Numai aşa a putut scăpa de molima aceasta a educaţiei instituţionale.
Premierul României a întors cu abilitate acest moment spre câştigul lui politic. S-ar putea să nu mai fie votat de către profesori, dar i-a asmuţit pe toţi ceilalţi împotriva lor (citiţi, dacă doriţi, comentariile de pe blogul său – sau ce o fi ăla). Iar o dezbinare în rândul societăţii civile este mai utilă decât nişte voturi acolo. Fiindcă oamenii sunt mult mai atenţi să se urască reciproc. Plus că, dintr-odată, s-ar putea ca tot felul de inşi frustraţi de propriile profesii să devină peste noapte dornici să se răzbune pe dascăli, votând cu un partid care garantează că este peste măsură de responsabil. D-aia nu vrea să mărească salariile. Însă acelaşi guvern a încheiat recent un acord cu sindicaliştii din domeniul sănătăţii cărora le promite majorări, sporuri şi investiţii. Cel puţin interesant. Nu sunt bani, dar sunt bani.
Iar prim-ministrul responsabil a aşteptat numai vreo 4 ani până să ia măsuri de reducere a salariilor colosale pe care le primesc cei din agenţiile naţionale care, atenţie!, sunt sub directa lui coordonare. Şi, ca să-şi dovedească spiritul just şi verticalitatea, a aşteptat până ce scandalul a trecut de la Radu Moraru (alias Naşul) la Realitatea TV şi restul presei. Abia apoi a luat măsuri. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic până în acel moment. Dacă nu ştia înseamnă că îi lipseşte profesionalismul, dacă ştia înseamnă că ar fi nedrept să-l suspectăm că e un demnitar responsabil, cum se declară în banner-ele de campanie. Mai mult, a aşteptat ca scandalul să cuprindă şi alte agenţii înainte să le verifice el însuşi. După aceea, a venit să prezinte măsuri ca şi cum numai la asta s-ar fi gândit toată vremea şi că doar i-a lipsit (timp de 4 ani!) prilejul să le pună în aplicare. Recent, s-a mai stârnit o furtună cu telefonia mobilă. Probabil că vom asista la nişte măsuri la fel de responsabile în timpul scurt rămas până la alegeri.
Acest model de aroganţă şi dispreţ, de tupeu şi indiferenţă se repetă. Cu toate bubele lui, Băsescu a refuzat să o accepte ca ministru al justiţiei pe Norica Nicolai. Mai ştiţi cine e Norica? E doamna aia înfigăreaţă care are o nepoată ce, în timpul ei liber, stă prin Senat şi... votează. Ca să-şi omoare plictisul şi, probabil, să deprindă meşteşugul. Poate că, în ignoranţa dumneavoastră înveninată, vă veţi întreba de ce n-aţi putea să mergeţi fiecare să votaţi când doriţi, în Parlamentul României, dacă, să zicem, aveţi nişte treburi prin Bucureşti. Răspunsul e simplu: nu aveţi mătuşa necesară acestui proces. E nevoie de obraz de demnitar care să garanteze validitatea gestului pe care îl faceţi. Ştiţi ce au păţit senatoarea pomenită şi nepoata după acest incident? Nimic serios. Ba dimpotrivă, cum am spus, femeia a fost propusă să conducă un minister. Al Justiţiei! Încă o dată se vede tipul de comportament pe care acest partid îl socoteşte adecvat faţă de oamenii din ţara pe care o conduce.
Tot de profunda responsabilitate pe care o afişează şi o practică guvernul PNL ţine şi celebra taxă de primă înmatriculare. Iniţial, această dare favoriza – dar e absolut întâmplător – firmele importatoare de automobile noi. Faptul că însuşi premierul are o astfel de firmă nu a influenţat în niciun fel adoptarea acestei măsuri. Tăriceanu s-a gândit cu multă grijă la mediul înconjurător, d-aia a introdus taxa. Şi ca orice activist ecologist înfocat, este mare colecţionar de autoturisme (care, se ştie foarte bine, sunt absolut toate nepoluante, funcţionând cu sifon sau prin fotosinteză). Nu mă leg eu de hobby-urile omului, ci aduc în discuţie acest aspect doar din nevoia de a dovedi consecvenţa încântătoare cu care-şi aplică sieşi explicaţiile date spre a convinge o ţară întreagă. Ideea-i simplă: dacă ai bani, poţi polua cât vrei. Dacă nu, ’geaba vrei tu o maşinuţă acolo, că nu te lăsăm să-ţi ei. Eventual cumpără un Citroën nou.
De asemenea, faptul că acest guvern a transformat în lege o ordonanţă dată de guvernul Năstase în favoarea Rompetrol (i.e. Dinu Patriciu) nu are nimic în comun cu faptul că prietenii lui Tăriceanu au acţiuni în respectiva companie. A fost în interesul României să se ia bani de la noi toţi şi să se dea unei firme private şi amicilor premierului. Iată ce face un guvern cu adevărat responsabil.
Iar ca să se încheie apoteotic această mostră de guvernare eficientă, e clar că tot simţul responsabilităţii i-a determinat pe miniştri să repartizeze fonduri consistente către consiliile locale ca acestea să facă ce vor cu banii respectivi. Iar că judeţele cu şefi de la PNL şi PSD au primit evident mai mult decât cele ale PD-L e un fapt ce ţine de normalitate, justeţe şi administraţie eficace.
Mă mir şi eu ca nătângul că această guvernare exemplară nu a reuşit totuşi să aducă înapoi „căpşunarii”, n-a avut argumente suficient de solide. Probabil că era greu, nimeni nu le putea oferi salarii precum cele din străinătăţile prin care umblau. Dar de ce nu a reuşit măcar să oprească exodul lor, fiindcă în 2006 şi 2007 încă se pleca într-o veselie? Altfel spus, dacă ne e aşa de bine, cum de nu ne dăm seama şi mulţi dintre noi (mai) vor să plece? Singurul impediment real este criza economică internaţională, care a afectat ţările de destinaţie în mai mare măsură.
Am făcut un inventar sumar. Sigur n-am epuizat exemplele de responsabilitate şi eficienţă oferite cu atâta generozitate dinspre actuala guvernare. N-am pomenit nimic despre agricultură, n-am amintit deloc despre luminatul ministru al învăţământului care a fost ţinut ani buni în scaun (deşi el însuşi declarase că n-are habar de educaţie, dar că e bun la împărţit banii), nu m-am legat nici de situaţia autostrăzilor sau a drumurilor naţionale, nici de decredibilizarea poliţiei pe fondul sporirii actelor de violenţă în spaţii publice. Mai săpaţi şi voi, că mai găsiţi.
Mă îngrozesc că am putea fi conduşi la fel de responsabil şi în următorii patru ani. Poate mai bine ar fi să ne luăm case în Ungaria (ăştia din vest), că am auzit că îs ieftine. Iar dacă ne mutăm mai mulţi, avem şi cu cine schimba o vorbă. În plus, le putem lăsa la unguri Harghita şi Covasna. Să facă ce vor cu ele până îi apucă şi pe ei lehamitea şi pleacă.

Moartea rentabilă

Accidentul de muncă din Valea Jiului a venit ca o mană cerească pentru politicienii aflaţi în plină campanie electorală. Acum pot să folosească asta în orice chip. Pot să se plimbe cu o faţă prelungă, preocupată prin Petrila, pot să înjure guvernarea actuală sau să dea vina pe cele anterioare, în funcţie de partidul din care fac parte. Pot să fluture statistici alarmante sau, dimpotrivă, roze pe sub nasul presei. Oricum ar fi, e un prilej unic de spectacol căzut pleaşcă în panoplia candidaţilor. Un adevărat giuvaer. O mină de aur, ca să fim cinici până la capăt. Pe care se va găsi mereu cineva care s-o exploateze cum se cuvine: presa, politicienii, liderii religioşi, vedetele etc.
Aşadar, spectacolul funerar este speculat mereu. Cei mai valoroşi oameni din ţara asta sunt cei morţi. Pe de o parte e normal să fie aşa, fiindcă ei nu se mai răzgândesc, nu mai fac tâmpenii, nu mai umblă brambura. E ca şi cu sfinţii, canonizarea se face post-mortem. Însă nu despre acest sens just vreau să vorbesc. Ci despre filonul pe care îl reprezintă decesul altora.
Vă amintiţi de moartea lui Corneliu Coposu? Eu nu îmi amintesc prea multe, dar ştiu că l-am auzit atunci la radio pe Iliescu glorificând statura morală şi politică a seniorului PNȚCD. Mi-a venit să vomit, din pricină că eram la curent cu ocările, cu minciunile, cu manipulările la care fostul comunist de frunte recursese ca să-l compromită pe liderul opoziţiei româneşti de la acea vreme. Din cauza acestor adevărate campanii de denigrare publică, oricine era asociat cu Coposu devenea un adevărat paria. Însă moartea lui l-a făcut pe bătrânul bolşevic să ţopăie pe mormântul unui fost deţinut politic. Personal cred că a fost mai mult de bucurie că a scăpat de un adversar de temut decât din vreo redeşteptare intempestivă a conştiinţei. Nu cred că personajul deţine aşa ceva sau, dacă deţine, aceasta nu funcţionează astfel încât să determine autoflagelarea publică pentru propriile fapte (publice!) reprobabile.
Puţini l-au apreciat pe Coposu în timpul vieţii. Iar cei care l-au contestat nu prea ştiau de ce o fac. E un alt fapt tipic pentru naţia noastră. Ne împărţim de obicei în adulatori şi contestatari. Primii se ocupă cu osanalele fără perdea, ceilalţi cu înjurăturile fără măsură. Pentru niciunii nu contează dacă au motive sau nu. Umorile proprii sunt adevăratele imbolduri şi singurele justificări. Mult mai restrânsă este categoria formată din admiratorii critici. Adică acei oameni care ştiu să aprecieze, dar nu simt nevoia să imaculeze orice erou, să-l facă mai mult decât a fost.
Să luăm şi exemple mai notorii. Pe mormântul lui Eminescu dansează trepăduşi de toată teapa. Dacă te atingi de el cu un cuvânt, sar apărătorii neamului, iubitorii de ţară şi apărătorii valorilor adevărate. Toţi cu acelaşi discurs perimat, cu aceleaşi argumente mucegăite. O grămadă de suporteri. La fel de fanatici sunt şi contestatarii. Mai ales cei din „tânăra generaţie” care, sastisiţi de atâta eminescolatrie (şi pe bună dreptate!), nu se mai ostenesc să descopere pe cont propriu dacă individul ăla din secolul XIX merită atenţie sau ba. Ci doar reacţionează la presiunea şcolii, însă folosind exact aceeaşi metodă: nicio analiză, doar răspunsuri viscerale.
O fi un blestem că nu ştim să ne raportăm la cei morţi decât sub aceeaşi specie de atitudini ce caracterizează raporturile cu cei vii. Atâta doar că în loc de predominantele injurii, le aducem cu preponderenţă complimente, laude, osanale. Ştefan cel Mare şi (mai nou) Sfânt este un fost mare român pe vremea când nu exista noţiunea de român, care, din când în când, de atâta patriotism sufocant, mai făcea câte un raid prin Țara Românească a lui Vlad Țepeş.
În timp ce scriam la acest text, am primit vestea tristă, foarte tristă, că a murit Manu. Şi moartea lui, după cum se poate vedea deja în comentariile la articol, este prilej de spectacol, de înjurături. Unii, mai experimentaţi, vor veni cu explicaţii teologico-filosofice în dreptul unei morţi fără prea multă noimă. Că astfel de întâmplări mohorâte devin prilejuri de meditaţie e inevitabil. Dar poate ar fi indicat să fie lăsate concluziile în seama lumii de apoi, la fel şi explicaţiile prea sigure de sine sau peroraţiile prea emfatice. Să ne mulţumim cu foarte puţin, pe cât posibil.
Decesele – mai recente şi mai apăsătoare ori mai îndepărtate şi mai indiferente – sunt ocazii pentru dezmăţuri egoiste. Fundamental este să se poată profita de pe urma tuturor acestor momente de vizibilitate. Lumea se adună, e vulnerabilă emoţional, e receptivă, poate chiar disperată, trebuie stors orice beneficiu. Uneori urmărirea intereselor ia aspect de egocentrism (în termenii lui C.S. Lewis, egoistul trage tot ce poate spre sine, în timp ce egocentricul se pune la dispoziţia altora, în aparenţă, însă numai pentru a-i determina să-l observe, să-l laude, să-l compătimească).
Chiar dacă e foarte îngustă, aici trebuie să fac loc unei specii de oameni aparte. Sunt acei admiratori sau denigratori plin de patos, dar total dezinteresaţi. E posibil să se afle în eroare, însă au calitatea de a fi oneşti şi autentici. Tragedia îi frământă, însă nu cunosc alt tip de răspuns în faţa ei.
În rest, e greu să taci şi să recunoşti că nu ai explicaţii în faţa unui eveniment atât de cutremurător. E greu să delimitezi campania electorală de nevoia oamenilor de ajutor. E greu să fii discret când ai ocazia să te dai în stambă. E greu să admiţi că eşti limitat şi insignifiant. Poate că şi din această pricină încep picioarele să ţopăie fără astâmpăr, maxilarele să clănţăne discursuri necontrolate şi mâinile să indice tot felul de vinovaţi. E greu să dai vina pe Dumnezeu şi atunci te faci singur dumnezeu, pentru că Îi simţi absenţa. Şi ieşi în faţă, om mărunt care vrea să fie văzut, care a descoperit ce anume stă la rădăcina vieţii şi o retează subit.

A doua „fază orală”

Faza orală este, în limbajul psihanalizei freudiene, o etapă în dezvoltarea psihosexuală, care, desigur, lasă urme pe tot restul vieţii. E perioada cuprinsă ce acoperă cam primele 18 luni de viaţă, în care gura este centrul plăcerii. Cei care au avut parte fie de neglijare, fie de atenţie exagerată în această perioadă, se spune că dezvoltă aşa-numitele fixaţii orale. Dacă ar fi să dăm crezare acestei explicaţii psihanalitice, atunci am putea spune că politicienii noştri au avut o copilărie caracterizată fie de lipsuri, fie de excese culinare. Din această pricină, au rămas limbuţi.
Această a doua fază orală nu mai presupune obţinerea satisfacţiei prin îngurgitare de alimente sau prin alinarea adusă de suzetă. Acum, plăcerea vine din a scoate pe gură tot felul de chestiuni. De menţionat că această fază nu se termină (precum cea dintâi), ci doar cunoaşte o sinusoidă ce îşi atinge punctele de maximă amplitidine în campaniile electorale.
Ca să nu riscăm o fixaţie pe fixaţia lor, să mutăm centrul de interes în altă parte. Da, poate fi înţeleasă plăcerea pe care o resimte un individ atunci când se aude rostind discursuri, când cuvintele sale se propagă prin mulţime şi creează efectul scontat. Aproape orice orator va fi preocupat de receptivitatea publicului pe care îl are dinainte. Însă nu se reduce totul la această relaţie. Spusele cuvântătorului s-ar cuveni să aibă o legătură cu adevărurile concrete, cu viaţa de zi cu zi. şi aici intervine ruptura.
Sunt în dubiu dacă să presupun sau nu că politicienii cred în ceea ce spun. De foarte multe ori, adevărurile evidente şi faptele verificabile sunt răstălmăcite. Ascultătorului nu-i rămâne decât să creadă fie că emiţătorul acestor idei minte deliberat, fie că el crede ceea ce afirmă şi atunci minte fără intenţie.
Privind la politicienii români ce fac tot felul de declaraţii, care mai de care mai sforăitoare, recunosc că mă cuprinde instantaneu revolta. Dar odată dezamorsat momentul de tensiune, încerc să înţeleg ce o fi în mintea lor. Toţi liderii de partid din România, fără excepţie, îşi bazează discursul pe agresivitatea propriei luări de cuvânt, pe intensitatea vocii, pe debitul verbal ridicat şi pe flux neîntrerupt de vocabule. Niciunul nu-şi închipuie – ori nu lasă să se întrevadă asemenea idee – că ar putea fi contrazis. Sunt blocaţi în propriile lor declaraţii. Turuie ca nişte maşinării groteşti cu chip uman, dar care te aştepţi să consume electricitate sau combustibili pe bază de petrol.
Poate că totul vine din nebunia alegerilor. O fi setea de putere foarte mare. Nu ştiu. Oamenii ăştia însă mi se par prinşi în lumea propriilor cuvinte. Au construit o realitate din discursuri pe care vor să o creadă. Nu ştiu să iasă din ea. Sau se tem să iasă. Din cauză că nu cunosc problemele reale cu care se confruntă românii, perorează pe subiectele care le-au fost servite de consilierii de campanie. Aceştia, oameni bine plătiţi şi bine hrăniţi, nu sunt nici ei cu mult mai aproape de realitatea propriu-zisă. Probabil că, cel mult, sunt foarte atenţi la ce spune presa. Începe să se creeze astfel o distanţă, ca pe vremea lui Ceauşescu, între cei „de sus” şi cei „de jos”. Această distanţă este umplută cu vorbe.
Puterea omului de autoamăgire este foarte mare. Nu e de mirare atunci că după câteva vizite electorale, Geoană, Tăriceanu, Vadim sau Boc îşi imaginează că au luat pulsul ţării. Ar trebui însă să ţină cont că oamenii care vin în faţa lor sunt, de obicei, simpatizanţi adunaţi de primari ai partidului în cauză şi aduşi să-l vadă pe oaspetele de seamă. De-aia aplaudă aproape toţi şi nu se aud vociferări, nu pentru că toată ţara îl iubeşte pe respectivul politician.
Chiar dacă aceşti oameni politici mint deliberat, rămâne valabilă ideea că sunt în continuare robii lumii pe care o conturează minciunile lor. Nu în sensul că cineva îi va trage la răspundere pentru răstălmăcirile şi neadevărurile rostite. Ci se vor deprinde cu această existenţă falsificată, o vor găsi agreabilă, din pricină că este creatoare de confort şi aducătoare de voturi. La un moment dat, poate că inconştient şi involuntar, vor trage concluzia că pentru a-şi păstra situţia socio-politico-economică vor trebui să-şi perpetueze minciunile.
E adevărat că asemenea proceduri le-ar putea salva fotoliul, dar vor consfinţi justeţea neîncrederii oamenilor de rând în politicieni. Se tot vorbeşte de coeziune socială. E din ce în ce mai greu de obţinut. Încrederea aceasta înşelată în repetate rânduri a rodit în suspiciune generalizată. Cum se ridică cineva mai sus sau încearcă să reprezinte pe altcineva decât pe sine însuşi, toată maşinăria se pune în funcţiune pentru a chestiona onestitatea împricinatului. Iar dacă nu i se poate reproşa nimic, i se leagă câteva întrebări retorice insinuante de coadă, însă nu mai beneficiază de vreun credit.
Subminându-şi propriul contact cu realitatea, politicienii au distrus în societate mugurii firavi ai solidarităţii. Nu vor fi fiind ei singuri responsabili, dar sunt de departe cei mai notorii. O societate scârbită îi priveşte cum se maimuţăresc şi se izmenesc ca să mai stoarcă nişte voturi care să le asigure continuitatea. Ce mă face să suspectez că aleşii nu mai pot ieşi din capcana propriilor iluzii politicianiste e faptul că această scârbă generalizată o resimte orice om obişnuit, mai puţin ei. şi oricine ştie că nu se mai poate face negoţ cu această scârbă. Oricine ştie că lehamitea e aproape imposibil să devină imbold pentru reformare. Oricine ştie că sictirul este adresat politicienilor în ansamblu. Cum se face atunci că tocmai ei, politicienii, nu mai pot să iasă din modelul contestat de votanţii lor? Ci îl resuscitează ca în bancul ăla cu bunicul pe care îl scotea familia la geam până trecea poştaşul cu pensia. Cum se face că nu contracarează lehamitea decât prin aceleaşi mijloace care au stârnit-o iniţial?
Nu am explicaţii. Ce văd este că fie aceşti oameni s-au alienat şi nu mai pot fi normali, nu mai reuşesc să-şi iasă din rolurile asumate. Fie că sistemul s-a denaturat şi nu mai permite indivizilor să-şi manifeste umanitatea, ci îi obligă la artificialitate. În orice caz, sunt demni de milă. Desigur că asta nu-i scuteşte de responsabilitate, nici nu-i exonerează. Dar probabil că cel dintâi sentiment care ar trebui să ne încerce când îi privim este compasiunea. Setea de putere, în fond, nu este decât o dovadă a slăbiciunii mascate, iar avariţia, un viciu. Ambele, profund umane.

Arsenal de campanie electorală. (3) Partidele

PD(L) - interesul național și cel de partid

După ciudata îmbulzeală din decembrie 1989, tandemul care i-a putut împăca pe foştii activişti – travestiţi peste noapte în oratori ai democraţiei – şi, totodată, a satisfăcut exigenţele fostei Securităţi – devenită SRI – a fost cel format de Ion Iliescu şi Petre Roman. Ulterior, cel din urmă s-a dezis de cel mai dintâi şi a înfiinţat un partid ce a căpătat denumirea de Partidul Democrat. Datorită perioadei de tranziţie, când se numea FSN (iar gaşca iliesciană se chema FDSN), PD-ul se consideră adevăratul moştenitor al FSN-ului iniţial, ăla întemeiat în zilele fierbinţi de după fuga lui Ceauşescu. Afirmaţia e foarte uşor de susţinut lingvistico-etimilogic şi foarte greu de demonstrat în realitate. Deoarece grosul electoratului de odinioară al numitului partid a migrat imediat şi fără ezitări către facţiunea fostului preşedinte al României. Situaţia seamănă cumva cu disputa prin care s-a încercat să se stabilească cine este „adevăratul cel mai mare rege al manelelor”.
Din punctul meu de vedere, revendicarea asta aduce mai degraba deservicii imaginii partidului. În cazul în care un alegător încearcă să-şi amintească de FSN, trebuie să rememoreze mineriade, manipulări, minciuni, muşamalizarea crimelor de după 22 decembrie 1989 etc. E greu să transformi ruşinea asta în renume. Dar dacă PD-ul insistă...
Un alt moment ambiguu al istoriei este pretenţia că partidul s-ar fi născut în 1990 (6 februarie, mai precis), dar primul preşedinte menţionat este Petre Roman, prin 1992. Or mariajul Roman-Iliescu s-a isprăvit, este ştiut, abia către sfârşitul anului 1991. Dacă luăm toate datele de bune, rezultă o poveste interesantă. PD-ul s-ar fi născut la două luni după Revoluţia din ’89, prin dezertarea grupării Iliescu din FSN, fapt pe care istoria îl consemnează ca având loc abia peste vreo 2 ani. De-a dreptul năucitor. S-ar putea spune că sunt rău-voitor şi d-aia nu vreau să înţeleg. Drept dovadă că nu vreau să manipulez informaţia voi spune că pot pricepe că un anume PD, obscur şi nesemnificativ, a fost înfiinţat pe 6 februarie 1990 şi că, ulterior, a fost absorbit de FSN din motive de marketing politic, dar că mi se pare straniu să revendici o ascendenţă cât mai apropiată de momentul de emulaţie postdecembristă şi, concomitent, o moştenire politică ce îţi era, potrivit certificatului de naştere invocat, paralelă. Însă admit că se poate întâmpla. E ca atunci când un copil capătă o moştenire (şi chiar un titlu nobiliar) de la o mătuşă bogată sau dobândeşte toate astea prin achiziţie proprie directă.
Nu insist pe idilica imagine de veşnic partid în opoziţie, fiindcă mă interesează mai puţin. Mă preocupă însă un alt moment de mare însemnătate. În 1997, când România tocmai începuse a fi guvernată de CDR, PD-ul era membru al coaliţiei de guvernământ. Traian Băsescu, pe atunci ministrul transporturilor în guvernul condus de Ciorbea, a dat un interviu care a determinat căderea respectivului guvern. Prin felul în care USD (alianţă condusă de Petre Roman) s-a purtat în mandatul respectiv, PNŢCD-ul a fost practic eliminat din viaţa politică românească.
În anul 2000, acelaşi partid a anexat, prin absorbţie, fostul partid al lui Virgil Măgureanu. Şeful SRI de pe vremea lui Iliescu era privit cu suspiciune de ţările vestice pentru că sub conducerea lui structurile fostei Securităţi se conservaseră destul de bine, păstrând năravuri KGB-iste. Cel puţin aşa se spune. Lucrând sub comanda lui Iliescu şi a unui partid de foşti comunişti de frunte, e foarte greu de suspectat că Măgureanu ar fi un înger al spiritului democratic şi un înfocat apărător al adevărului. Cât despre partidul înfiinţat de un asemenea personaj, nu am motive să cred că ar fi unul format din victime ale comunismului sau din oameni fără legături directe cu ierarhia comunistă.
La ultimele alegeri, după ce a câştigat o majoritate fragilă, graţie alianţei cu PNL, PD-ul s-a retras de la guvernare după 2 ani de putere. Mizând pe o amnezie specifică a electoratului şi pe o simpatie pe care o culege opoziţia criticistă, partidul vrea să şteargă din memoria tuturor eventualele responsabilităţi care i s-ar putea pune în cârcă pentru perioada când a condus ţara.
În ce mă priveşte, imaginea de ansamblu pe care o am vizavi de acest partid nu este una deosebit de luminoasă. Născut dintr-o cârdăşie întreruptă cu Iliescu, PD-ul s-a situat iniţial sub umbrela socialistă. A şi făcut parte, de altfel, din Internaţionala Socialistă, ca membru asociat. Astăzi, după alianţa cu PLD, noul partid (PDL), arată ca o struţo-cămilă, dar s-a mutat, cu siguranţă, către dreapta liberală. Sinusioda acestui parcurs s-ar putea să nu marcheze altceva decât interesul de partid, fără vreo legătură cu exigenţele unei ideologii sau imperativele unei nevoi naţionale.
Şi iată de ce nu cred în onestitatea PD-ului când se declară cu patos apărător al poporului. A participat la două guvernări, uneia aducându-i mari deservicii, însă nu îşi asumă absolut niciun eşec. Nu pomeneşte nicio eroare pe care ar fi făcut-o. Dacă e să-i dăm crezare lui Victor Ciorbea, ministrul Traian Băsescu nu agrea deloc ideea construirii de autostrăzi. Dar cum astăzi e la modă să îţi placă aşa ceva, toţi pediştii au devenit critici acerbi ai lipsei autostrăzilor din România, iar această carenţă este imputată tuturor guvernărilor anterioare, dar din care se autoexclud cu abilitate.
Cel mai urât şi mai grav eveniment mi se pare însă, de departe, boicotarea unui moment ce, foarte probabil, nu se va mai repeta pentru ţara asta în curând. În 1997, România beneficia de o schimbare politică ce punea capăt unei dominaţii de opt ani a neocomuniştilor. Guvernul lui Ciorbea avea credibilitate externă şi internă, datorită garanţiei pe care o prezentau Emil Constatinescu (desemnat de Corneliu Coposu la conducerea partidului) şi Victor Ciorbea, primarul Bucureştiului. Românii erau sătui de corupţia socialistă şi voiau altceva. Instituţiile internaţionale priveau cu simpatie această schimbare care, în sfârşit, debarcase comuniştii de la putere. Reformele (incomode) propuse de noul guvern deja începeau să fie puse în aplicare. În acest moment, a intervenit PD-ul prin atacuri împotriva CDR. Demisia executivului condus de Ciorbea a însemnat cel puţin amânarea multor măsuri, dar şi scăderea credibilităţii externe. Nu ştiu dacă PD-ul, cu procentul lui de buzunar de atunci, chiar putea să dea o lovitură decisivă numai prin forţele proprii. Se poate să fi fost doar agentul disponibil în mâna altor interese. Indiferent cine a avut iniţiativa, acest partid se face făţiş vinovat de un gest explicit orientat împotriva interesului naţional. Ca manevră pur politică, o fi fost una absolut glorioasă. Dar atât. N-am auzit însă vreun membru de frunte al PD asumându-şi această acţiune mârşavă şi cinică.
Cred că în mintea oricărui simpatizant PDL ar trebui să stăruie, în momentul votării, măcar o umbră de îndoială. Măcar un semn de întrebare vizavi de onestitatea aplombului cu care un partid cu asemenea trecut îşi declară interesul pentru binele românilor.

Arsenal de campanie electorală. (2) Partidele

PSD - Responsabilitate şi consecvenţă

Marele partid de stânga, ce deplânge din adâncul sufletului său (fost?) comunist soarta celor mulţi şi defavorizaţi de sorţii politici. E vorba, desigur, despre PSD. Partidul cu care Iliescu a condus ţara vreme de vreo 11 ani postrevoluţionari.
Îl auziţi acum vuind în opoziţie şi criticând „nedreptăţile” sociale pe care guvernul liberal le comite cu atâta brutalitate. Să luăm, de pildă, pensiile. Partidul lui Geoană este profund îndurerat că există oameni care au pensii mici. Cu siguranţă, sfiinţiile lor politice nu au niciun amestec în chestiunea în cauză. Pe vremea când ne guvernau Năstase sau Văcăroiu, toţi aceşti pensionari amărâţi, care acum abia îşi întind zilele, huzureau. Bătrâna din Maramureş, cea cu pensie de 3 RON, avea pe vremea PDSR (cum se numea acelaşi lup, dar cu alte laţe) vreo 2-3 milioane, în bani vechi, de şi-ar fi putut cumpăra plasmă şi iPod în acei ani. Doar acum a lovit-o recesiunea. Şi d-aia e bine că partidul acesta cu inimă şi dragoste de omul simplu ne ia apărarea. Faptul că strigătele lor s-au întenţit abia în ultimul an (care precede alegerile) este, fără îndoială, o neavenită coincidenţă. Ca să aibă şi cârcotaşii cu ce să bage de vină. Mai recent, insistenţa cu care parlamentarii PSD, cu puţin înainte de campania electorală, au insistat să mute data majorării pensiilor cu 1 lună mai devreme n-are legătură cu dorinţa de a obţine voturi. Dimpotrivă, dintr-o generozitate amnezică şi total dezinteresaţi de rezultatul scrutinului, aceşti vaşnici aleşi ai poporului, plini de râvnă pentru fapte bune, au urmărit numai şi numai interesul nud al celor defavorizaţi. Nu intenţionau – şi nici nu vor cuteza să facă un asemenea gest nedemn – să se laude în faţa alegătorilor că ei au determinat, în realitate, majorarea pensiilor. Ar fi sub demnitatea lor să-și aroge merite pentru un lucru atât de nesemnificativ.
Faptele acestui partid vorbesc de la sine. Prealuminata Ecaterina Andronescu este unul dintre criticii acerbi ai stării actuale a învăţământului românesc (sufocat ani buni de inteligenţa pleşuvă a lui Adomniţei). Susţine şi ideea măririi salariilor. Vorbeşte şi despre corupţia din sistem. Toate aceste neajunsuri nu existau pe vremea când, cu multă înţelepciune şi indiscutabilă dreptate, sus-numita cârmuia ministerul educaţiei. Ştiu foarte bine (deoarece tocmai începeam să predau în 2003) că salariul unui debutant nu era de 2,3 milioane de lei, ci numai un om rău intenţionat ar putea susţine asta. Și care a falsificat fluturașii primți de la contabilitate. Dimpotrivă, puteam cumpăra cărţi, puteam merge în concedii. Ar fi o mârlnănie să susţin că erau luni (de iarnă) când trăiam cu 100.000 de lei în buzunar o săptămână întreagă, până primeam salariul următor. De fapt, se întâmpla, dar asta numai datorită pasiunii mele stupide pentru cheltuieli nesăbuite, cum ar fi: întreţinere, telefon, curent şi (chiar îmi deplâng acest nărav decrepit) mâncare. Altfel o duceam foarte bine. Nici corupţie nu exista. Toate examenele erau „pe bune”. Chestia aia care s-a întâmplat la bac, când s-au dat bani „de protocol” pentru comisia din care făceam parte, e doar un vis urât, pe care l-am asociat în mod nefericit cu respectivul an de predat, din cauză că nu prea reuşeam pe atunci să disting între ce visam noaptea şi ce făceam ziua. Dar asta mi se datorează în exclusivitate, fiindcă mă cuprinsese o perpetuă îngrijorare pentru sumele colosale care îmi intrau în buzunar şi nu ştiam pe ce le-aş mai putea cheltui sau unde le-aș putea investi. Neliniştea asta nu mă lăsa nici să dorm.
Doamna cu glas suav, părul negru şi ochelari de baga nu făcea niciodată aprecieri injuste. Cum ar fi să laude învăţământul românesc doar pentru că o mână de olimpici reuşeau performanţe deosebite. Dumneaei ştia foarte bine că aceştia reprezintă o minoritate, iar profesorii care îi pregăteau o elită, oarecum marginale sistemului. Dimpotrivă, era preocupată de marea masă, oferind stimulente atractive pentru cei care se gândeau să urmeze o carieră didactică. Până şi inginerii sau avocaţii ar fi dat orice să poată intra în sistem.
Dar că tot îi pomenirăm pe avocaţi, să ne amintim de vajnica luptătoare anticorupţie Rodica Stănoiu. A stat la acel minister în perioada cea mai lăudată de Uniunea Europeană. Niciodată România n-a primit atâtea buline roşii, ca să zic aşa, ca atunci când PSD-ul ne guverna. Pun pariu că unii s-au gândit să importe modelul nostru. Atâta transparenţă, atâta lipsă de echivoc în decizii, atâta profesionalism în instrumentarea cauzelor, separare netă între justiţie şi politică. Corupţia n-a existat decât în minţile afumate sau prăfuite ale unor nostalgici după alte vremuri. Ciocoii şi burghezii de altădată nu puteau suporta să vadă că ţara merge atât de bine guvernată fiind de socialişti, aşa că inventau minciunele, dar care se vădeau pe dată ridicole în faţa unor monumente de corectitudine şi imparţialitate. Tot acei venetici au inventat, de exemplu, sintagma „baroni locali”, dar ea nu avea acoperire în realitate. Orice membru al PSD era profund responsabil pentru tot ceea ce făcea şi dădea socoteală cu proptitudine în fața alegătorilor.
Faptul că nu îşi prezintă vreun moment scuzele pentru anii de guvernare – cum ar dori unii – e consecinţă firească a corectitudinii de care au dat dovadă. Nu au nimic ce li s-ar putea imputa. De aceea pot vorbi astăzi de cinste, onoare, dreptate, drepturile omului, respectarea proprietăţii private. De aceea recurg atât de firesc la slogane ce trezesc nostalgic amintiri din timpuri atât de luminoase. PSD este, probabil, singurul partid imaculat din peisajul politic românesc.
E de presupus că nu s-au dezis de bravul om de stat Ion Iliescu tocmai pentru că socotesc juste acţiunile sale. De altfel, nici n-am auzit să le fi dezavuat cineva. Mineriadele, umilirea Regelui Mihai I, batjocorirea partidelor istorice (şi în principal a lui Coposu, dar nu numai) sunt gesturi perfect normale şi absolut necesare. În luciditatea sa nemaiîntâlnită, acest politician de incontestabilă autoritate morală a ştiut întotdeauna ce este cel mai bine să facă. Toţi, care au fost taxaţi de el într-un fel sau altul, să fiţi convinşi că au meritat-o.
Nu vă mai amintiţi cu câtă bunăvoinţă a deschis imediat după ’89 arhivele fostei Securităţi? Cu câtă generozitate a sprijinit Iliescu demersul de condamnare a ororilor comunismului. Nu mai ştiţi cum şi-a curăţat partidul de toţi foştii securişti şi de turnători? Cum, odată demascaţi de către institutul creat la iniţiativa lui, foşti colaboratori ai puterii erau deferiţi justiţiei sau eliminaţi din funcţii cheie? Ba unii dintre ei chiar trimişi în judecată. Nu realizaţi că acest partid este rezultatul indiscutabil al unor ani întregi de muncă ce vizau asanarea morală a vieţii politice? De unde credeţi că ar avea altfel liderii acestui partid puterea morală să iasă în faţă afişând atâta certitudine şi intransigenţă?
Dacă aveţi tupeul să spuneţi că nu vedeţi nimic din toate astea nu rămân decât două posibilităţi. Fie sunteţi nişte mediocri ranchiunoşi şi semi-cretini, care nu deosebesc trei trandafiri de o seceră cu ciocan. Fie nu s-a întâmplat nimic din toate cele enumerate.

Mai scutiţi-mă cu plantatul copacilor

M-am săturat deja de campania asta cu plantarea copacilor. N-are nimic consistent în ea. Mai scutiţi-ne! Am plantat copaci în viaţa mea. Zeci. Şi nu la îndemnuri ecologiste şi alarmiste. Că pierim, că n-o să mai avem aer. Poate că-i adevărat, dar atunci problema sigur nu se rezolvă cu un amărât de copac plantat într-un parc.
Să plantezi copaci nu e un gest de înaltă elevaţie sufletească. Nici un prilej de meditaţii patetico-filosofice. „Acela nu e om adevărat care n-a plantat un pom în viaţa lui.” Şi dacă a plantat mai mulţi? E ca Mihaela Tatu, de n ori... femeie sau bărbat? După caz. Baliverne, oameni buni. Nu e nici prilej de spectacol politic. Ce, dacă un politician a pus un copac în pământ îi creşte nivelul de bun-simţ sau i se trezeşte conştiinţa? Ştiţi prea bine că dacă i se spune de către consilierul de imagine că această acţiune îi aduce prejudicii de imagine, a doua zi, respectivul om politic s-ar lepăda de toate pădurile şi de toate livezile. Cu blesteme! Şi de toate cazmalele care au făcut posibilă nenorocirea.
Mai merg tot felul de vedete şi, chipurile, vor să planteze un copac. Groapa e gata făcută (de altul), iar respectivii iau o lopată proaspăt cumpărată de la Praktiker şi azvârl de două-trei ori pământ peste rădăcină. Apoi gata. Egal cu zero. Să plantezi copaci e corvoadă, nu distracţie. Nu se plantează unul, aşa, pentru liniştirea conştiinţei ecologice. Dacă eşti serios cu treaba asta, când termini vei fi asudat şi nu vei mai şti prea exact câţi copaci ai plantat. Vei avea băşici în palme, de la efort, şi vei fi sătul de muncă.
Demonstraţiile astea ieftine de amor pentru muma natură sunt un fel de înot în cada din baie. Hai la râu, frate-miu. Ia cazmaua pe umăr şi treci în pădure, unde se plantează puieţii, de exemplu. Fă treaba asta de dimineaţa de la ora 8-9, până după-amiaza pe la 5. În deplin anonimat. Sau du-te în grădină, când pământul e tare ca piatra, şi plantează vreo 10 pruni. Dar vezi că gropile nu tre’ să fie mai mici de 30 cm. Apoi nu uita să îi uzi în fiecare zi, dacă e secetă, până prind rădăcini. Altfel, mai bine îţi păstrezi buna-cuviinţă şi te limitezi la cultivatul florilor în ghivecele de pe balcon. Că şi ele sporesc cantitatea de oxigen şi refac ozonul distrus.
Mi se pare că toată desfăşurarea asta de forţe este un simptom. Care indică gradul de anormalitate la care s-a ajuns. Într-o vreme, oamenii făceau acest lucru firesc (cei care îl făceau), fie că stăteau la oraş, fie că erau de la ţară. Acum s-au ţicnit. Au nevoie să îi „conştientizeze” presa de nevoia de a face lucruri fireşti. Urâtă dambla. De altă parte, să revenim cu picioarele pe sol, nu toată lumea trebuie să planteze un copac. E o iluzie tâmpă să crezi că cine sădeşte un arbore devine, pur şi simplu, mai responsabil. Sau că i se reactivează ancestralele relaţii cu mediul înconjurător. Vezi, de exemplu, cazul silvicultorilor care prădează ei înşişi sute de hectare de pădure, mână în mână cu marii traficanţi de lemn. Tot astfel, există oameni care poate nu ajung prin pădure decât din an în Paşti, dar sunt foarte responsabili din punct de vedere ecologic. E clar că nu există cauzalităţi atât de liniare.
Campania pentru plantarea copacilor nu face decât să dezvăluie cât de stupizi am ajuns. Şi cred că suntem destul de la începutul drumului. Cu căţel, cu purcel, cu toată familia, en fanfare, hadeţi la plantat de copac. La singular, vă rog, să nu ne spetim. E de ajuns un gest simbolic. Dar cât mai teatral, cât mai zgomotos. Să ştie lumea. Să ştim noi. Să ne ţinem minte gestul făcut întru salvarea omenirii de la pieirea prin asfixiere.
E şi o diminuare de personalitate care se poate observa aici. Nevoia unei acţiuni nu este sesizată până când vine ziarul să ne spună. Sau televiziunea. Să zicem că se mai întâmplă, nimeni nu le ştie chiar pe toate. Dar şi motivaţia provine tot din mass-media. Iar la final, evaluarea e lăsată tot în seama presei. Atunci ce mai rămâne omului? Toate îi sunt exterioare. Nimic nu mai vine din interiorul lui decât acceptul sau refuzul. Însă asta face orice alt animal.
Omul a abdicat de la statutul său de stăpân al naturii. Nu mai ştie prea bine peste ce ar trebui să stăpânească, nu-şi mai cunoaşte „proprietatea”. Iar asta nu pentru că n-a petrecut timp suficient în preajma ei, ci pentru că o dispreţuieşte instinctiv. Se poartă ca un mic dictator, care îşi accentuează gesturile mărunte cu multă emfază şi pune în slujba lor o maşinărie de propagandă. Omul contemporan vrea să creadă că gesturile lui sunt reprezentative şi că au greutate, aşa că face tot ce poate ca să se convingă de acest fapt. Iată de ce are nevoie de presă. Ca să-i repete mereu cât de extraordinar este şi ce măreţe sunt faptele sale.
Dragostea pentru natură nu se cultivă aşa, mergând cu clasa (de elevi) la plantat copacul. Ci stând în mijlocul naturii, cunoscându-i parfumurile (şi miasmele), respectându-i comorile, acceptându-i capriciile, apreciindu-i darurile. „Comunicând” cu ea. Altfel e doar „cunoaştere teoretică”, realitate de birou. („Comuniunea om-natură”, oricât de desuet ar suna, nu era o chestie idioată, fiţi siguri.) Nici măcar în relaţie cu natura nu mai suntem în stare de gesturi gratuite sau... naturale. Moşim copaci ca să ne simţim mai bine. Sau ca să ne salvăm viitorul. Tot ce facem e de dragul propriei persoane. Egoism şi cam atât. Îmi amintesc de Chesterton sau de C.S. Lewis, care vorbesc cu pasiune despre frumuseţea obiectivă a naturii. De cât de sănătos e să fii în mijlocul ei şi să te bucuri de minunăţiile ei. Habar n-am dacă vor fi plantat copaci la viaţa lor. Iar dacă da, sigur n-au ţinut o socoteală precisă cu care să se fălească ce servicii valoroase au adus umanităţii şi stratosferei. Li s-ar fi părut indecent.

Firme și renume (II)

Toţi ştim cât de poet este, prin născare, românul. Că inventivitatea – voită sau nu – încă nu s-a stins şi că mai există resurse de poezie chiar şi involuntară am mai încercat să dovedesc şi în alte rânduri. De această dată toate argumentele provin din Alba-Iulia şi împrejurimi.

Când am ieşit din gară, m-a lovit drept în sensibilitatea lingvistică următoarea reclamă afişată pe un autobus: Ulpia Traiana. Piese auto. M-am socotit: are sonoritate istorică, dar relativ la oraşul în care mă aflam s-ar fi nimerit mult mai bine Apullum. Însă cu piesele auto tot nu pricepeam ce vrea să fie. Că adicătelea Burebista&Decebal s-apucară de...?! Până la urmă s-a mai descurcat niţel misterul: există Galeriile Ulpia Traiana şi p-acolo se vând şi piese auto. Consumerismul... ce să-i faci?
Dar dacă tot suntem la toponime cu rezonanţă, iată unul de care sigur îşi amintesc mai mulţi decât de cetatea de scaun a dacilor: Ozana... cea frumos curgătoare şi limpede... etc. Se pare că un român cu iniţiativă a găsit cu cale că cel mai bine e să-şi numească astfel magazinul de.... electrocasnice. Logica acestui nume recunosc că îmi scapă. Aş încerca o reconstituire, însă mi-e să nu mă schilodesc la vreun triplu salt (logic) mortal, de la trapezul minţii către abisul inconştientului arhetipal. Dar fiindcă rar mă pot abţine să nu dau cu presupusul asupra unor chestiuni de asemenea profunzime, îndrăznesc să speculez, (doar!) metodologic, că proprietarul s-o fi gândit să dea o utilitate cât se poate de pragmatică pârâului humuleştean şi l-a înghesuit pe furtun drept către maşina de spălat. Ca să crape lumea de ciudă când o vedea cum literatura spală haine şi le lasă... „ca cristalul”.
Nici mitologia n-a rămas nevalorificată comercial. Venus nu mai e cea pe care o ştiaţi din legende, zeiţa protectoare a Romei sau patroana dragostei etc., ci şi-a însuşit un spaţiu de vreo 50 mp, cu vedere la o stradă circulată şi vinde... piese auto. Pesemne că aşa a înţeles ea să se înfăţişeze într-o formă accesibilă românilor şi să-i ajute în călătoriile lor precum făcea odinioară cu Eneas. şi cred că numai cu această Venus expertă în mecanică (poate că şi în tuning) vom reuşi noi să scăpăm de celebrele „beţe în roate” care ne scot atâţia peri albi în drumul către Europa Mater.
Electra, sărmana, printr-o regretabilă confuzie semantică a ajuns să se ocupe de... electrice. Aşa că l-a abandonat pe Oreste să se răzbune singur pentru moartea lui Agamemnon. Vă spun eu că, în realitate, ea continuă să colaboreze cu fratele ei susnumit şi îi furnizează arme la negru, după cum urmează: în cutiile de ventilatoare livrează Kalaşnikov, în cutiile de luminiţe pune cartuşele, iar armele grele le adăposteşte în frigidere Arctic, clasa energetică Aa. Suferă puţin pentru că oamenii i-au amestecat înmiresmatul nume cu cabluri, dulii şi prize (220V), dar se resemnează şi ea că face un ban şi trafic peste graniţă. Să crape toţi duşmanii de ciudă!
Kasandra – văd că există o predispoziţie pentru mitologia feminină totuşi – are în portofoliu acum... termopane. Florin Chilian a închinat un imn termopanelor, le-a dat un statut cultural. Dar Kasandra, se ştie, a fost condamnată să nu fie crezută. Închipuiţi-vă: vine la client şi îi arată ditai tâmplăria pvc (made in Germany) cu 7 camere şi trei rânduri de sticlă, garantează pentru izolarea termică, fonică şi chiar psihică a beneficiarului, îi face şi o reducere beton, însă omul pleacă nehotărât. Blestem curat! Ca atunci când a prevestit căderea Troiei sau moartea lui Agamemnon. Deşi, cum n-am stat de vorbă cu ea, nu ştiu dacă nu cumva e vorba de altă Kasandra: cea din telenovele. Dacă asta din urmă o fi, atunci ce să vă mai spun... geamuri înlăcrămate gata, cu tristeţea desenată pe sticlă, să vedeţi pervazuri rezistente la apă salină! Dar şi putere de convingere. Ies clienţii – îmi imaginez acum – cu câte cinci ferestre (deşi au apartament cu două camere şi abia dacă adună de patru ferestre cu aerisirea de la baie), suspinând şi abia aşteptând să se întoarcă. De dorul ei, clienţii vor sparge pereţii, ca să mai aibă loc de termopane, să se poată întoarce juma’ de oră în paradisul emoţiei netulburate. Atunci, apoteotic, Kasandra îşi va duce la îndeplinire misiunea sacră cu care a învestit-o etimologia: să strălucească asupra bărbaţilor.
Ei, dar credeţi că ingeniozitatea românească s-a dat bătută? Nici vorbă! Unii au preferat abstracţiunile şi culmile cele mai înalte, drept pentru care au venit pe pământ cu un nume cu mare încărcătură filosofico-religioasă: Logos. V-aţi aştepta să-l fi lipit pe un aşezământ de cultură, pe o librărie, pe o... fie, dugheană unde se vând cărţi? Ei, aşi! Logos este un magazin cu articole de... pescuit. Nu ştiu din ce eleşteu al gândirii va fi scos „managerul” asemenea conexiune, dar poţi să dai pe spate şi să-ţi izbeşti ceafa de bordură când citeşti aşa denumire. S-o luăm ca pescărească? E babană rău!
Voi încheia cu nişte denumiri ce poartă un mic sâmbure de megalomanie, fiindcă scot în evidenţă numele patronului. Cel puţin aşa presupun şi ar fi aproape inexplicabil să stea altfel lucrurile. O să vedeţi de ce.
Pentru a evita orice confuzie, o firmă de taxiuri se numeşte, pur şi simplu, neaoş: Florea Taxi. I-a mers vestea. Cu taxiurile. Ce să te complici să cauţi o denumire, un acronim? Florea şi atât. Concis. şi reprezentativ. Intraductibil şi profund naţional. Exact ca dorul românesc.
Bârsan Trans – se pare că firmele de transport dau ghes ingeniozităţii – mi-a amintit involuntar (dar şi implacabil) de oiţa bârsană. M-am şi confesat cu voce tare martorilor că aştept ziua când va apărea Mioriţa Trans, care va avea două curse pe an, în deplin acord cu spiritul transhumanţei milenare: prima cursă – primăvara, după dezgheţ, va urca la stână; a doua – după ce dă bruma, coborârea la câmpie (asta în cazul în care Mioriţa nu este jumulită între timp de un baci mai sedentar şi... parlamentar).
Am ajuns şi la inconfundabilul Trans Ghioancă. Mai întâi e un nume pe care abia îl ţii minte, fiindcă trebuie să-l silabiseşti pe autobuzele în viteză, ca să fii sigur că l-ai pronunţat corect. Deci nu poate fi suspectat omul că ar vrea să-şi facă reclamă! Odată citit însă, e greu de uitat fiindcă nu-i deloc banal. Abia după ce se aşază puţin lucrurile poţi începe să cugeţi. Cum că, adică, omul şi-a postat prefixul buclucaş în faţa numelui, ca în substantivele comune compuse (ex.: transhumanţă, transliteraţie, transcultural, transcendent etc.). Să înţelegem că vom asista la o călătorie în care firma îşi iese din sine? Păi atunci nu era mai simplu să recurgem la Bivolaru&co? Ori autobusele vor suferi o trans-formare şi vor deveni, după caz, elicoptere, avioane, bărci cu motor... toate marca Ghioancă?
Ultimul, dar nu cel de pe urmă este: Bulbucan. Nu ştiu ce produce, nici nu mă interesează. Dar sonoritatea onomatopeică m-a făcut să îl remarc. Să nu care cumva să credeţi că am ceva cu numele oamenilor. Dar nu pot să-mi suprim curiozitatea când cineva cu un patronim sau un prenume mai aparte şi-l „valorifică” în sens comercial.

PS: Am aflat ce nume poartă una dintre minţile (tulburi) care stau în spatele divertismentului românesc. E vorba de Monica Mihai, care, prin casa ei de producţie, a realizat emisiunea de indubitabilă valoare artistică şi rafinat umor: Folclorul contraatacă. Numele sub care funcţionează această casă de producţie este Mamitzu Production. Vă spui drept, am rămas şocat de atâta creativitate. Ca o vorbă de alint spusă în public: uşor penibilă pentru martori şi trădătoare cu cei implicaţi. Dar cine sunt eu să opresc revărsarea intimităţii peste gardul proprietăţii private?...