O lume mică

Lumea foștilor aristocrați și burghezi interbelici este înfățișată de G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Surprinși de schimbarea de regim politic din anii de după război, prinți, boieri sau mari industriași (care scăpaseră de pușcărie) și urmașii lor locuiau (la începutul anilor ’50) prin maghernițe mucegăite, prin mansarde insalubre, claie peste grămadă cu alți locatari complet necunoscuți. Unii, mai curajoși sau mai realiști (?!), descindeau din lumea lor bună – rămasă încă aproape intactă în memorie și în vise – direct în piața de vechituri unde își vindeau câte-un obiect dintre cele salvate de la confiscare. Dacă e să luăm ficțiunea drept document istoric – deși, în general, nu este recomandabil, dar îndrăznesc deoarece autorul este considerat „realist” –, atunci în talciocurile din București puteai achiziționa bijuterii, mobile lucrate manual (de acolo își cumpără arhitectul Ioanide, personajul principal, scrinul negru), rochii comandate la Paris, aparate casnice, dar și șuruburi, pantofi desperecheați și alte nimicuri.
Fosta protipendadă bucureșteană și românească mai păstra doar o palidă asemănare cu vremurile bune de odinioară. Ținutele de gală, după ce fuseseră dosite prin tot felul de lăzi, mutate dintr-o parte în alta, se umpluseră de molii, își pierduseră orice strălucire și orice eleganță. Nedispunând de altceva, posesorii lor le foloseau însă în continuare, devenind ridicoli și grotești, dar păstrând cumva legătura cu fericirea de altădată. Printre ei se amestecau inadaptați, care trăiau mai departe în fantezia lor, cu repede adaptabili, care deveniseră colaboratori sau chiar promotori ai noii orânduiri. O lume pestriță într-un climat de instabilitate și insecuritate. O tranziție dificilă către nu se știa ce și care urma să dureze nu se știa cât. Oameni care-și negociau viitorul fără să știe dacă-l vor avea și fără să aibă idee unde vor locui peste câteva luni sau ce vor mânca în săptămâna următoare. Năravuri ușor de neglijat altădată acum căpătau proporții amplificate, atât pe fondul acutizării lor, cât și datorită irascibilității generale mai accentuate. O societate care suferise o transformare brutală, ce răsturnase ordinea existentă și distrusese aproape cu desăvârșire vechile repere de orice natură.

Punând în oglindă și răsturnând imaginea, îmi pare că mi se înfățișează exact societatea post-decembristă. De data aceasta nu cu scăpătați, ci cu indivizi în ascensiune. Capitaliști care își agonisesc capitalul. Dar care vor și altceva, fără să știe ce. Visele lor de mărire îi mână către nevoia de legitimare. Deși și-ar dori, sunt conștienți că banii nu reușesc să acopere deficiența de reprezentare pe care o au.
Femeia coafată aproape săptămânal, cu unghiile și machiajul lucrate mereu în cabinetul de cosmetică (medicală), cu fizicul și psihicul bine întreținute în spa. Coboară dintr-un SLK, înveșmântată în blana ei de nurcă, încălțată cu cizme de la Paris și urcă apoi în... scara blocului. Poate că am exagerat puțin, dar sigur vă vine în minte măcar o figură ce seamănă fie și parțial cu descrierea de mai sus. E comic, privit din exterior, dar acolo e o frământare, un om care vrea să-și depășească modesta condiție prezentă. Am uitat să precizez că dumneaei e chelneriță la Hotel Intercontinental (încă de pe vremea lui Ceaușescu) și că n-are decât opt clase plus „profesionala”. Dar vrea să fie Doamnă.
Sau indivizii care și-au cumpărat mașini scumpe – Mercedes, BMW, Chrysler – dar stau într-un apartament mai ieftin decât propriul automobil. Și parchează mașina de lux în fața blocului, încât mereu te aștepți să iasă din vreun magazin de prin preajmă și să meargă la casa lor. Atât de nefiresc arată.
Ori acei îmbogățiți recent care se avântă cu privirea dezorientată către opere de artă. Și strâng pe lângă casă tot felul de vechituri procurate de la așa-numitele magazine de „antichități”. În unele cazuri, singura diferență între „achizițiile” lor și obiectele similare din talcioc este prețul exorbitant pe care l-au plătit. Uneori, simțind că banul le-a ascuțit și sensibilitatea estetică se dedau la investiții „artistice”, fălindu-se cu tablouri care l-ar face pe orice cunoscător adevărat să se jeneze. Un fel de carpete de pe vremuri, dar mai stilizate, mai adaptate la „noile curente”. Mânați de același elan snob își îndeamnă copiii să se culturalizeze, ceea ce uneori se și întâmplă, însă în defavoarea părintelui imprudent.
În aceeași dorință de legitimare, se simt egalii sau echivalenții peste timp ai fostei societăți înalte, fapt pentru care sunt atrași de tot felul de găselnițe: cumpără case de epocă (dar habar nu au din ce epocă), preferă geamurile înalte, „apreciază” arhitectura veche (dar nu fac deosebirea între o clădire de 100 de ani și una de 300 de ani). Au o atracție morbidă către tot ce e mucegăit, fie carte, clădire, aparat etc. În casele lor poți admira un adevărat arsenal de obiecte kitsch cu care vor să atace statutul de reședință a unei personalități spudaxite (pardon!).
Dar mai sunt și alții. Un bărbat bine, care se îmbracă foarte elegant, cu pantofii neapărat ascuțiți, costum și alte accesorii, dar care nu se potrivesc (la fel ca în cazul Doamnei de mai sus) deloc cu acareturile în care își desfășoară existența (apartament, două camere, confort II). El e, de fapt, soțul. Și e portar la o bancă. Sau șofer. Dar vrea să arate ce sânge albastru îi străbate capilarele. Iar asta merită toată cheltuiala, toată ferchezuiala, toată aparența.
Iată-ne. O lume ridicolă. Grotescă. Cu banii noștri, cu dilemele noastre. Nu merită să ne luăm prea în serios. Prea suntem mici, piperniciți. Pigmei. Uriașii (ca să reintepretez titlul unei cărți de tristă celebritate) se ocupă de altceva. Dar, priviți de la distanță, detașat, putem beneficia chiar de o anumită duioșie a privitorului.
Lumile astea de iarmaroc sunt triste în însuși comicul lor. Iese în evidență tot penibilul „progresului omenirii”. Nu trebuie decât să faci un pas în spate.

Relaxativ

Toma Caragiu - Snobul



Orice s-ar spune, oricât de enervant ar fi, oricât de sus ar ajunge în ierarhie (și ajunge), snobul rămâne fascinant ca spectacol.



Toma Caragiu&Dem Rădulescu - Ce e cu Ivănescu



Un alt spectacol uman! Câtă maleabilitate, cât oportunism, ce agilitate, ce acrobații... Dar mai ales îmi place construcția deosebit de meticuloasă întemeiată pe un zvon, pe un „nevinovat” semn de întrebare. Foarte eficientă în politică, în presă, în carieră, metoda a fost cu succes adaptată și la biserică și familie. Pentru practicanții ei, cel mai important e să fie foarte convinși de dreptatea lor și să nu vădească slăbiciune atunci când un adevăr ar putea să le contrazică edificiul. Dacă acești balerini ai zvonisitici sunt credincioși, cel mai bine e să-L invoce pe Dumnezeu și Scriptura (plus, eventual, Tradiția) cât mai des și cât mai solemn.

Ce știa Eminescu, dar noi nu mai știm?

- interpretare liberă a două versuri din Sara pe deal -

Fac parte din generațiile care aveau de învățat pe de rost toate poeziile studiate la clasă. Așa se explică faptul că atunci când cineva îmi pomenește despre Eminescu, bunăoară, mie îmi răsar în minte 2-3 versuri, o strofă sau chiar o poezie întreagă. Multă vreme m-am tot gândit la următoarele versuri: ...Astfel de noapte bogată, ⁄ Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Răspundeam foarte prompt, moral și pragmatic: „Eu nu; Eminescu exagerează, e prea sentimental, prea romantic”.
Nu scriu acest text ca să explic o miraculoasă metanoia și cum este ea posibilă. Vreau doar să arat cum toată insistența cu care mă sâcâiau versurile astea a avut un rost. Anume, ideea că omul ăla avea ceva – nu contează neapărat ce – pentru care era dispus să-și pună în joc toată viața.
E vorba de un limbaj, însă, în primul rând, de o atitudine. În secolul XIX se mai știa că există lucruri pentru care merită să mori. Chiar și cei șfichiuiți de sarcasmul eminescian încă știau că există lucruri pentru care merită să mori. Oricâtă înverșunare ar fi avut un Macedonski, de exemplu, oricât de mult l-ar fi urât sau contestat pe Eminescu, nici el nu avea nimic de comentat în dreptul acestei idei. Nici de ridiculizat.
Când vorbesc despre asemenea anacronisme îmi dau seama că gândul fuge reflex către fanatici și teroriști. Numai ăștia mai sunt dispuși să irosească bunătate de distracție sigură pentru cine știe ce promisiuni de viață viitoare sau, pur și simplu, pentru cai verzi pe pereți. Nu, nu, nu. Noi suntem oameni cu scaun la cap, așezați, detașați, cinici. Asta cu moartea e bună în poveștile pentru copii, cu Prâslea care, ca prostu’, stă de pază, când putea angaja bodyguarzi, că sigur îi permitea bugetul princiar. Sau Făt-Frumos care își riscă viața să aducă cine știe ce floare pentru Ileana Cosânzeana, când putea da șpagă la poartă și intra fluierând sau, mai bine, să-și tragă un cal beton (Ferrari al tuturor cailor sau Lamborghini), un ghiul pe stânga, de să jinduiască toate frumoasele basmelor după așa băiat-de-băiat. Și se scoatea de toate probele.
Sigur, Eminescu, idealist, cum îl știm, adică aerian și lipsit de simț practic, „geniu neînțeles”, plutind „nemuritor și rece” în lumea lui, s-a lăsat sedus de povești și fantasme. Trebuia să găsească și el o modalitate de compensare pentru inadaptabilitatea cronică de care suferea.
Refuz să fiu de acord. Insist să cred că Eminescu avea dreptate, iar nu societatea noastră evoluată.
Și am un argument care singur stă în picioare, n-are nevoie de un vers de sprijin: marii creștini au știut mereu pentru ce sunt dispuși să moară. Martirii – ăia canonizați pe drept de care râd, din ignoranță și prostie, mulți evanghelici – au plătit toți cu viața pentru nebunia de a fi crezut în Dumnezeu. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Sunt mult prea mari și prea îndepărtați în timp.
Cred că societatea contemporană lui Eminescu încă avea o conștiință mai vie a dimensiunii transcendente (poată că din cauza asta se străduia mult mai serios să o nege sau să o explice, mai rar fiindu-i cu totul îndiferentă) a existenței umane. Oamenii simțeau mai viu acel ceva etern care îi caracterizează independent de atitudinea lor față de Dumnezeu și viața de apoi. Ca reflex cultural laic al acestui mister veșnic din om existau valori precum onoarea, demnitatea, dreptatea, binele, adevărul, onestitatea etc. Pentru astfel de motive murea Pușkin cu vreo 50 de ani înainte de afirmarea „poetului nostru național”.
Pe atunci, în acel secol, se vorbea de spleen. Încă oamenii mai știau că suferă. Fie că își asumau arogant această suferință sau doar o îndurau, fie că se revoltau sau se făleau cu inadecvarea lor, exista o conștiință a diagnosticului.
Apoi a venit tehnicizarea, iar mașinile nu sunt caracterizate de valori, ci de specificații tehnice precum eficiență, precizie, profitabilitate, fiabilitate. Ele n-au memorie, ci uzură. Nici conștiință, ci comenzi. Ele nu vor înțelege niciodată cum se poate să-ți dai toată viața pentru un ceas de iubire, fiindcă viața lor este echivalentă cu perioada de utilizare până ce ajung să fie casate. Când sunt suprasolicitate probabil că înregistrează echivalentul a ceea ce numim, îndeobște, stres. Iar a muri nu e altceva decât un sinonim pentru a fatal error.

Vina Moşului

Moş Crăciun există! Nu spun o noutate. Numai scepticii incorigibili îl contestă.
Dar existenţa Moşului e foarte problematică. Prima lui deficienţă e că n-are mamă. Ci numai tată. Unul – aşa e uneori cu taţii – nu foarte precis, deşi se pare că i s-a stabilit în cele din urmă o paternitate certă (până la noi descoperiri). S-a ivit aşadar într-o familie monoparentală. Nu e corect politic să speculăm asta, dar dacă e s-o luăm psihanalitic sau de bun-simţ, nu are cum să fi rămas nemarcat de această stare de fapt. Poate că de aici i se trag toate câte le face. O fi vreun complex sau vreo frustrare refulată la mijloc, cine știe? Freud? E posibil ca la o analiză amănunțită, Moșul să apară ca un nevrozat. Și așa se justifică la lume, nu mai poartă responsabilități. Tata e de vină, mama la traumatizat, comerțul l-a batjocorit încă din fragedă... bătrânețe. A, da, unde mai pui că s-a născut bătrân?!
Cred însă că are o vină și că principala vină a moşului e că aparţine legendei. O legendă modernă. Povestea lui e scurtă şi eficientă. Un basm-reclamă.
Ca orice chestie modernă, și-a reclamat dreptul alternativ la existență. A relativizat autoritatea concurenței, pe care a declarat-o la fel de legendă și a recurs la echivalări. Așa am ajuns să aflăm că Iosif, Maria și Isus sunt tot niște personaje legendare, Moș Crăciun stă în rând cu ei și, deși nu au, practic, mai nimic în comun, se întâlnesc pe aceeași dată.
Cred că Moșul a fost primit mult mai bine tocmai pentru că nu aducea nimic explicit creștin în conținutul sărbătorii, ci numai chestiuni mai vagi precum bucuria în familie, „spiritul Crăciunului” (o fi vreun duh ăsta sau vreo fantomă?), dispoziția generoasă, capacitatea de a performa minuni.
Am crescut cu impresia nesistematizată, dar foarte puternică și atotprezentă că nimic creștin nu este și nici nu e cazul să fie în existența noastră cultural-civică. Veți zice unii că mi se trage de la copilăria sub comunism. Nu! E mai complexă treaba, nu mă apuc s-o disec acum. Pe scurt, biserica își proclama unicitatea ca deținătoare a tuturor manifestărilor credinței, iar societatea laică se dezicea cu blesteme de orice urmă de creștinism. Așa se face că am rămas șocat să aflu că există scriitori credincioși (mă refer la cei mari, nu la alții). Și mi-a luat destul de mult până să înțeleg că Europa (și America) se leapădă de rădăcinile lor creștine.
Am făcut această paranteză pentru Moș Crăciun. Ca să subliniez că el are un culoar (tot mai larg) care se pregătește de câteva secole bune. În felul lui, Moșul e un renegat, un rebel, un protestatar, un spirit liber...
Revin însă la vina lui. Neavând altă consistență decât legenda, el poate fi mutat dintr-un loc în altul, poate fi transplantat, adaptat și reinterpretat. Marea lui calitate este – parafrazând o reclamă intrată în folclorul tv – că „Moșul nu se supără. De ce oare?” Pentru că trebuie să supraviețuiască. Indiferent de cost. El e mulțumit și dacă devine un simbol, o sinecdocă, o metonimie, o parodie. N-are pretenții sacre, se pliază cu vioiciune pe orice context: de la fotbal la computere, de la macaroane la flori artificiale, Moșul vinde orice și dă orice fel de cadou. Dacă i se cere, se îmbată (criță), se dezbracă („crăciuniță”!?), se pensionează, se rătăcește, se lasă ademenit, rămâne blocat în horn, conduce taxi, fură mașini, se tratează de „reumă”.
Moșul e ca un detergent minune cu care poți spăla și vasele și mocheta și parbrizul. Și toate sclipesc la urmă.
Îi poți face orice (și muzică, și casă, și istorie, și cult) mai puțin un lucru. Nu-l poți contesta. Fiindcă nu stă într-un loc. E un argint-viu. Când pui mâna să-l prinzi, a scăpat în altă parte. E volatil. Cred că starea lui de agregare nu e cea solidă, ci mai degrabă gazoasă, fiindcă nu doar că se scurge, ci umple orice spațiu îi oferi.
Moșul e un fel de rețea globală. Se autogenerază din mai multe puncte simultan. Cine luptă cu Moșul a pierdut din start. Fiindcă e o luptă cu invizibilul.
Moș Crăciun este una dintre cele mai puternice ficțiuni existente. El nu se întrece decât cu alte ficțiuni cel puțin la fel de eficiente. Însă în zilele noastre toate aceste ficțiuni își vor găsi, pluralist, locul lor.
Deși deviez puțin, aș propune să ne pregătim pentru vremea când Făt-Frumos nu va mai avea voie să răpună zmeul sau balaurul, fiindcă cei din urmă vor constitui o minoritate discriminată pozitiv. Mă întreb cum vom rezolva problema foarte reală a lanțului trofic în natură.
Revin însă ca să închei. Moșul a venit și va sta. Deși s-a ivit în capitalism, nu are preferințe politice (s-a lăsat numit și Moș Gerilă), nici religioase, nici climaterice, nici etnice. Moșul e al nostru al tuturor. Și nu ne cere absolut nimic în schimb. Ho, ho, ho!

Bestseller şi boală

Lanţul de librării care s-a ocupat de lansarea ultimului (oare?) volum din seria Harry Potter a donat o suma importantă – nu s-a precizat cât – unei organizaţii care se ocupă de consiliere. Pricina acestei subite generozităţi este că s-ar putea ca vrăjitoraşul principal sau „hoaverii” lui să moară şi copiii-cititori să sufere crize depresive. Am rămas mut. E ca şi când ai şti că faci un rău cuiva şi l-ai despăgubi în avans. Sigur nu se va sesiza nicio instanţă – oricât de (ptiu!) corectă politic – cu privire la acest gest premeditat.

Ceva rău s-a întâmplat însă. „Fanii” lui Harry Potter au ajuns să nu mai facă diferenţa dintre realitate şi poveste. Da, este ştiut că la vârsta copilăriei capacitatea de fantazare şi identificare cu personajele este foarte mare. Dar acum, mi se pare, s-a trecut peste o limită, lumile nu mai sunt autonome, ficţiunea devine alternativă la viaţă. Copiii au început să se îmbolnăvească de la poveşti? E sinistru! Capacităţile lor empatice au fost forţate către patologic. Pentru a rămâne în aria realităţii – şi normalităţii – e nevoie de o temelie psihică solidă. Oare copiii ăştia au pierdut-o? Sau e vorba de o modă răspândită prin isterie colectivă?

Nu ştiu dacă jocurile video au şi ele vreun amestec în confuzia mentală ce pare să prolifereze. Faptul că se poate interveni în configuraţia unei lumi – virtuale – pentru a o distruge sau rearanja să fi creat impresia că şi virtualul poate (re)configura în mod nemijlocit realul?

Dar nici maturii nu stau mai bine. Tot în topul vânzărilor s-a situat şi Codul lui Da Vinci (penibil titlu, sub raport ştiinţific). Şi o grămadă de indivizi (care se consideră grownups) au dat năvală să „verifice datele” domnului Brown. Unii, se ştie, şi-au pierdut „credinţa”. Se regăseşte acelaşi tipar. Doar că oamenii mari au avut nevoie de un gen de ficţiuni mai convingător, mai cu pretenţii. Însă, în esenţă, şi ei au amestecat realul cu imaginarul.

A trecut moda celor care trăiau „cu capul în nori”: adică erau distraţi, idealişti şi trăiau mult în imaginaţie. Acum se poartă confuzia.

Mereu ficţiunea şi-a revendicat fidelitatea faţă de realitate, recunoscându-se însă ca „joc secund”. Când statutul de copie după realitate era încălcat, intervenea discernământul cititorului. Era un joc în care literatura încerca să se arate cât mai verosimilă, iar cititorul îi descifra tainele şi îi dezvăluia rupturile de viaţa reală, îi descoperea „meşteşugul” şi „mecanismele”. Acest discernământ s-a atrofiat însă. Intelectul şi activitatea psihică în general au suferit nişte transformări care au fisurat delimitările real/imaginar. În limbaj popular, despre asemenea oameni se spune că „s-au dilit”.

(Sus: http://www.wallpaperbase.com/wallpapers/movie/harrypotter/harry_potter_8.jpg;
la mijloc: http://www.illiterarty.com/files/www.illiterarty.com/img/11/da_vinci_code.jpg
jos: http://www.uspharmacist.com/ce/anxiety/image1.jpg)

Târziu, despre orori

Am urmărit ieri (16.07.2007) un documentar, difuzat de TVR Cultural, despre grozăviile suferite de femeile bosniace în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Era ireal, incredibil, şocant, cutremurător.
N-am ştiut până acum că sârbii au făcut lagăre de femei şi că le violau zilnic pe toate la rând. Că nu conta vârsta femeilor, puteau fi bunici sau adolescente. Că scopul lor era să le lase însărcinate şi, dacă e posibil, să le oblige să aducă pe lume un copil de sârb. Au fost mame care şi-au văzut fetele de 13 ani violate, dar şi fete care şi-au văzut mamele siluite de soldaţi. Una dintre femei povestea ca şi cum ar fi vorbit despre produse, nu mai avea lacrimi nici pentru sine, nici pentru fiica ei (de 17 ani) ucisă cu puţin timp înainte să nască (un copil rezultat din violurile repetate, desigur). O altă mamă povestea printre sughiţuri că fiica ei de 13 ani i-a cerut să o omoare, ca să nu ajungă precum fetele pe care tocmai le violaseră soldaţii. Dar, deşi avea un cuţit în buzunar, mama nu a putut să-şi ucidă fiica. Iar când a revenit după „tratamentul” la care au supus-o sârbii, fata şi-a privit familia fără expresie, fără să recunoască pe nimeni. Şi nici ea nu mai semăna cu sine.
Viol cu metodă, programat, calculat. Nu era vorba de porniri instinctuale de nestăpânit, ci de un program. Femeile musulmane trebuiau dezonorate, pângărite. Mamele ajunseseră să se bucure când erau luate ele şi nu fetele lor. Chiar şi o zi fără viol era un mare câştig!
Nu ştiu de ce, dar primele observaţii care mi-au venit în minte au fost legate de fundamentalism. Mi-am amintit că americanii au insistat să oprească genocidul din spaţiul ex-iugoslav. Că NATO a intervenit şi a bombardat Serbia. Şi că România condusă de Constantinescu a fost de acord cu asta. Dar, oameni cu gura mare şi spurcată, vorbeau despre „suveranitate” şi „amestecul în treburile interne”. Iar creştini români fraternizau cu sârbii pe criterii... religioase.
Şi mi-am spus că panortodoxismul care ar avea tupeul să sară în sprijinul sârbilor este un alt nume dat urii împotriva musulmanilor sau, în cel mai fericit caz, este un semn de autism idiot şi grandoman.
Dar şi că fundamentalismul islamic mizează, la fel, pe minciună şi manipulare. Fiindcă uită că urâcioşii de americani au avut iniţiativa să stopeze masacrul la care îi supuneau sârbii. Dar şi că nenorociţii ăia de creştini, împotriva cărora vor să ducă jihadul, au inventat un tribunal care îi pedepseşte pe sârbi (ortodocşi!) pentru crime de război, în timp ce masacrele provocate de sinucigaşii islamişti îi transformă pe criminali în eroi.
În plus, naţionalismul şi „prietenia româno-sârbă” invocate cu aplomb de stânga românească (şi probabil că nu numai) este o „împuţiciune” (dacă mă pot exprima astfel) care fie nu cunoaşte faptele realităţii, fie le cunoaşte, dar preferă să le eludeze. Iar asta înseamnă complicitate, nici mai mult, nici mai puţin.
Târziu, dar mai bine şi acum, am înţeles că indiferent ce titlu poartă, ce rang are sau ce autoritate invocă, cine apără sau condamnă un popor în întregimea lui nu are nimic cu Dumnezeu, dar posibil să aibă multe în comun cu dracul.
De asemenea, am realizat că morala de cabinet practicată şi proferată în medii sterile şi calme, este inoperantă. Cum să vorbeşti despre avort unei femei care a fost violată de zeci de ori şi care îşi urăşte pruncul pe care îl poartă în pântece? Sau să spui unei fete de 12 ani că e păcat să se sinucidă, deşi în fiecare noapte e siluită de un soldat care i-ar putea fi tată sau bunic?
Iar puritanismul care ar avea tupeul să spună că tot ce li s-a întâmplat acestor femei este o pedeapsă (meritată!) de la Dumnezeu, mai bine şi-ar lega o piatră de moară de gât. Fiindcă nu e decât o altă faţă a urii.
Toate astea mă trimit la ideea că nici una dintre religiile lumii acesteia nu merită adeziune deplină faţă de instituţiile pe care le-a instaurat. Că, oricât ar invoca Biblia sau pe Dumnezeu, are şanse reale să comită erori mari. Îmi amintesc că biserica şi-a făcut, de multe ori, singură martiri. După ce i-a omorât, s-a întors şi i-a sanctificat. Admirabil, dar asta înseamnă că poate şi face erori. Cine n-are păcat să ridice piatra cel dintâi.
N-am impresia că spun noutăţi, că am avut parte de revelaţii. Dar m-am trezit şi eu, într-un târziu, şi nu e rău să dai bineţe când te trezeşti, nu?
Închei cu un citat din Mauriac: „e cu neputinţă ca cineva să fie de faţă, şi totuşi este: acesta este misterul credinţei, indestructibil la cei care au căpătat harul până într-atâta încât să reziste şi la omorul unei copile, omor la al cărui singur gând îmi venea să urlu monoton ca o fiară chinuită”. (s.m.)

Nu ştiu dacă e vorba despre acelaşi film, dar găsiţi informaţii despre un documentar pe aceeaşi temă la: http://balkansnet.org/mandy.html .

(Sus: http://www.hotnews.ro/images/articole/img_69533.jpg;
jos: http://www.nato.int/pictures/review/9902/b9902-32.jpg)

Exerciţiu cu şi despre daisymiller

Nu îi ştiu faţa – n-am văzut filmu’ (Oare s-a făcut vreunul? Trebuie să se fi făcut. PS: Am aflat ca există un film din 1974.) –, dar îi am mereu chipul dinaintea ochilor. Era inocentă (adică: naivă, ignorantă şi pură – Peter Conn). Şi umbla prin Europa pe banii părinţilor. Era, cum s-ar spune, de bani gata. Şi a nimerit tocmai pe vatra fostei republici a lui Calvin. E vorba despre acea republică unde comercianţii au fost – în sfârşit – trecuţi în rândul cetăţenilor respectabili, fiind scăpaţi de sub spectrul denunţării ca paraziţi sociali (treabă de Ev Mediu).

Tatăl lui Daisy Miller era comerciant. Din tată în fiu. Aşa se explică faptul că tânăra domniţă are bani pentru sejur european. Nu se poate ignora, aşadar, că familia Miller îi datorează câte ceva din statutul ei bătrânului Calvin.

Dar nu pot scăpa de faptul că tânăra era inocentă şi că a trebuit să plătească pentru asta. Nu la Geneva, ci la Roma.
Dacă era mai puţin inocentă şi-ar fi dat seama că pe ea, pe Daisy (margaretă), o atrage... Winterbourne (hotarul iernii)? Cine ştie. Poate că e doar artificiu de autor. Domnul H. James voia să lucreze cu cât mai multe instrumente. Şi locaţiile trebuiau alese încât să fie grele de istorie. Numele, semnificative.
Dar e mai mult de atât. Sunt convins. Toţi daisymiller-ii sunt atraşi de winterbourne. Da, am spus toţi, nu toate. Revin mai târziu la asta. Să explic de ce cred că există această atracţie irezistibilă de care pomeneam. Fiindcă fiecare vrea să-şi testeze limitele. Fiecare crede despre sine că este imun la viroze. Dar nu sesizează că virozele nu sunt cele cunoscute (iar costă „inocenţa”!), ci străvechi, versate, trecute prin istorie şi şlefuite de mama focului.
Plus că toţi daisymiller-ii au specificul de a se crede buricul pământului, fără să o afirme răspicat sau, uneori, fără să conştientizeze. Sunt bolnavi de autodeterminare, iar această boală vor să şi-o ducă până la ultimele consecinţe, confundând-o, în fapt, cu o fundamentală calitate. Autoritatea este pentru ei atât de pulverizată, încât îşi sunt singuri autoritate. Problema lor e că aşa nu se poate trăi „în pace cu toţi oamenii”. Nici măcar cu obiectele. Să spunem că în euforia generată de beţia puterii pe care o deţine, careva aruncă un bumerang şi apoi se întoarce în cealaltă parte. În virtutea naturii sale, bumerangul va face cale întoarsă la un moment dat, nimerind în preaimportanta existenţă... „inocentă” la proprietăţile obiectului din dotare.

Cine să le spună tuturor daisymiller-ilor cum funcţionează bumerangul? Sau ce e acela un bumerang... Trebuie să rişte cineva să-i salveze de... „inocenţă”. Mama lui Daisy priveşte fascinată, şi la fel de naivă, spre fetiţa ei. Dar naivitatea nu stă bine bărboşilor (Leon Daudet apud Steinhardt), nici doamnelor cu fete de măritat. Însă, uite, că se întâmplă. Virtutea ignoranţei a zămislit şi a dat naştere unor arătări ciudate care nu prea fac diferenţa între Geneva şi Roma, ci ştiu doar că le plac: prăjitura, dansul, voia bună, flirtul şi luxul. Sau poate, în variante mai actuale: haleala, maneaua, banii, clubul, tipele/tipii beton etc (update-ul terminlogic e doar orientativ, pentru a facilita paralelismul).
Daisymiller-ii sunt dezinhibaţi, cu limba dezlegată. Exprimarea lor este exagerată, catastrofică. Echilibrul li se pare echivalent cu monotonia. Suferă de anarhism funciar. Nu se revoltă împotriva normei, ci nu ştiu/ nu-i interesează norma. De fapt, lumea începe cu ei. Tot ce trece de anul naşterii lor reprezintă preistorie, unde secolul I nu diferă cu nimic de secolul XIV sau XIX.

Risc o prospecţie în imaginarul religios al genealogiei domnişoarei de la care am pornit divagaţiile: bunicul-miller (o fi fost chiar morar!?) credea în Dumnezeu şi în sfinţenia muncii; tatăl-miller (sigur nu mai era doar morar) credea în sfinţenia muncii şi în banii câştigaţi, păstrând, poate, urme ale credinţei în Dumnezeu; fata-miller (s-a păstrat numele devenit renume, în rest...) credea în... mai credea? Nu avea probleme existenţiale, banii veneau la timp şi în rate grase. Nu cred să se fi găsit amprenta unor frământări de conştiinţă în psihicul ei. Spleen-ul îi era alungat de dis-tracţiile disponibile pe piaţă. Fără vreo limită morală. Plictiseala care o încearcă pe Daisy este, cred, o formă de akedie (http://www.crestinortodox.ro/akedia_-c364-p17-new.html). Iar akedia e culpă. Din această stare ieşirea este posibilă doar în plan spiritual, fiindcă acolo e rădăcina problemei. Dar daisymiller-ii se ascund în zgomot perpetuu, ca să nu le iasă în cale propriul suflet.

Am promis că explic trecerea de la Daisy Miller la daisymiller. Susţin, parafrazând-o pe Ada Milea, că Daisy Miller n-a murit/ Istoria ne-a păcălit/... Daisy Miller e o şcoală/Daisy Miller e o boală. Şi asta voiam să demonstrez, făcând aceste salturi şi zigzaguri.
Ea a întemeiat o şcoală a ratării pe motive de supraevaluare de sine. Numai că şcoala ei a adunat între timp repetenţi care au ratat... ratarea. Şi au deveni exemple. Şcoala ei a fost trădată, lecţia cruntă primită de către Daisy a fost suprimată din „manuale”, pentru a nu descuraja autodeterminarea şi reconfigurarea autorităţii, plecând de data asta doar de la ideea centralităţii individului (care individ nu mai este de multă vreme in-dividus, dar asta e altă poveste). Iar repetenţia ridicată la rang de (auto)realizare maximă a personalităţii poartă nume diverse (positive thinking, emancipare, libertate de exprimare etc.), este o religie neoficial(izat)ă şi ai cărei adepţi nu sunt nicicând acuzaţi de prozelitism.

Mai trebuie observat că daisymiller-ii nu mor de la contactul cu realitatea, ci de la întâlnirea cu cei proveniţi din acelaşi topos, dar care au apucat să-şi facă nişte retuşuri culturale. Ei judecă aspru, ei au ajuns, în sfârşit, ceea ce daisymiller-ii „inocenţi” credeau despre ei înşişi că sunt dintotdeauna: buricul pământului. Vă mai amintiţi de Otilia (cea din Enigma Otiliei), care avea tutori numeroşi, toţi voind să îi fie părinţi? Cam aşa se întâmplă şi cu Daisy. Toţi vor să-i moşească „renaşterea culturală”, dar nimeni nu vrea să se murdărească pe mâini cu rebuturile ingnoranţei sale. Asistând catarthic la tragedia fetei, moraliştii simt cum se purifică.
E clar că ea nu fusese o sfântă (de aceea să nu fi rezistat viruşilor din amfiteatrul roman?). E cert că a ştiut că riscă, dar s-a simţit puternică. De parcă viruşii ar fi ţinut cont de părerea ei. Eh. Dar o simplă spălare pe mâini, fie ea şi metaforică sau subconştientă, nu înlătură urma unei resposabilităţi colective. Iar asta se vede fie şi numai din faptul că moartea ei a fost resimţită ca răzbunare a moralei încălcate.

Aşadar daisymiller-ii sunt insideri. Şi se întâlnesc cu alţi insideri, renegaţi sau doar aclimatizaţi pe un teren ostil. Şi riscă să moară. Toţi îşi au rădăcinile în acelaşi areal şi suferă de aceleaşi moşteniri genetice, doar că unii au de partea lor „experienţa” şi îşi permit să repudieze „ignoranţa”. Gestul lor poate însemna şi eliminarea „ignoranţilor” odată cu purificarea lor. Dar cine să-i judece?

Toate accentele acestei incursiuni infidele prin nuvela lui Henry James nu reprezintă trădări decât în literă. În spiritul scrierii consider că sunt justificate. Cu certitudine însă toate stârnesc ecouri familiare, flash-back-uri, bad memories.
Eu cred că Daisy Miller ar trebui continuată cu un proces public. Să se vadă cine se mai face vinovat de sfârşitul fetei. Unde s-a greşit. Cine şi cum o putea ajuta. Putea să fie altul deznodământul? Dacă da, când trebuia intervenit?
Vă întreb în acest spirit: ce facem cu daisymiller?

Fiindcă, revin (patetic şi teatral) daisymiller există. Este un model îmbogăţit şi denaturat de la tiparul originar, dar nu mai puţin real. Priviţi, spre exemplu, în biserica pe care o frecventaţi.
Şi atunci cum procedăm: căutăm vinovaţi şi îi pedepsim exemplar. Bun. Aşa se cade în orice societate. Se şi simte un vânt de normalitate adiindu-ne prin nări şi umflându-le. Pieptul se ridică inspirând a primăvară. Se face... normal. Doar că primăvara trebuie SĂ VINĂ, nu SĂ FIE ADUSĂ. Oamenilor nu le e dat să aducă primăvara. Înseamnă că ar putea fi vorba de un miros de... seră. Că totul se petrece la comandă. S-ar putea că am confundat responsabilităţile şi am încercat să forţăm o înviere. Ca să ne simţim bine. S-ar putea să fie vorba de o cosmetizare a organismului social care să nu aibă nimic demn. S-ar putea, altfel spus, să fi fost cei care au ridicat piatra, ca să lovească.
Suntem „nevinovaţii” care ajung să ucidă daisymiller-i? Doar ca să-şi poată deschide o seră unde să respire aparenţa desăvârşirii? Am adus, se pare, iarna peste lume şi am mutat viaţa (cu de la noi putere) într-un spaţiu steril (în ambele accepţiuni majore ale termenului).

Nu ţine această rezolvare. Mai priviţi o dată, fără mânie şi fără spirit justiţiar-educativ (strict în această ordine). Deoarece daisymiller moare de mâna alor săi. Probabil că asta e marea tragedie.
Să înşirăm câteva ipoteze cu totul plauzibile. Tânăra a preluat de undeva modelul „ignoranţei”. A avut cândva, undeva modele, nu s-a ivit din senin cu aceste „calităţi”. Mama ei nu tresare deloc la gesturile fetei. Fata, de altă parte, nu îşi impune vreo limită. Curajul ei merge mână în mână cu nebunia. Şi putem continua cu „pe de o parte... mama, tata, contextul” şi „pe de altă parte... Daisy”. Cert e că zona analizată capătă o culoare tot mai incertă, se apropie de inevitabilul GRI. E intervalul în care responsabilităţile se suprapun, se amestecă. Şi e aria în care intervine (sau ar trebui să intervină) transfigurarea.
Daisymiller se poate salva numai pe urma unor relaţii în care sesizează miracolul transfigurării prin iertare, prin bunătate, prin jertfă etc. Fiindcă are alergie la normă, dar tânjeşte după înţelegere şi după comunicare. Ignoranţa oricât de accentuată, volubilitatea oricât de impetuoasă, catastrofismul oricât de exacerbat nu anulează sufletul, nu anihilează nevoia de a nu fi singur. Tocmai pentru că Cineva a decis (oricât de incomod ar fi acest adevăr pentru daisymiller) că „nu este bine ca omul să fie singur”. Existenţa sa este una religioasă prin definiţie. Şi relaţională. E de presupus, astfel, ca de aici să-i vină şi izbăvirea.