Hop ș-o manea!

Maneaua pare să aibă, pentru destinatarii ei, un rol cathartic. Exhibarea simbolică a mușchiului în fața dușmanului, pedepsirea în abstract a iubitei infidele, fictiva revanșă financiară în fața celor mai cu parale sunt motive recurente în textele maneliste. Subiectele sunt însă tratate la nivelul minim de complexitate, în regimul unei logici liniare și previzibile. Astfel că nu se poate estima dacă efectul este unul purificator, în ultimă instanță, sau unul instigator.
Nu sunt expert, dar câteva observații tot îmi permit să fac în virtutea propriilor experiențe muzicale, fără teama că aș risca amatorismul. Majoritatea interpreților acestui gen muzical (poate fi numit astfel?) se străduiesc să-și însușească acel timbru de puber eunuc sau, în cazul femeilor, de pisică strânsă cu ușa.
Toate piesele, atâtea câte am auzit eu, sunt însoțite de inevitabilul tremol realizat pe sintetizatoare electronice, dar care ar vrea să reproducă instrumente cu rezonanțe, probabil, arăbești (buzuc?, mijwiz?). De cele mai multe ori reușesc însă doar să maimuțărească și stilul și instrumentul.
Marele neajuns este redundanța atât sonoră, cât și ideatică a acestor produse muzicale... Se spune că cele mai inocente lecturi implică identificarea cititorului cu personajul (Matei Călinescu). Nu cred să greșesc prea mult presupunând că și manelele se pretează unei receptări similare lecturii, că doar nu degeaba au toate text. Cum acestea nu excelează prin complexitate și profunzime, nu ar avea de ce să necesite prea mare efort de receptare. Mai mult, hedonismul generalizat și aroganța stupidă ce se asociază în cazul multor fani ai acestui gen conduc inevitabil la imperativul rudimentarității lor.
Manelele, ca orice text, cred că, pe de o parte stabilesc un nivel al receptării, iar pe de altă parte modelează un orizont al așteptărilor. E imposibil ca un ascultător asiduu să nu fie marcat în vreun fel de „universul” acestora: personaje, teme, obsesii, paradigmă, expresie verbală. Dimpotrivă, cred că e valabil exact contrariul. Fanii le preferă tocmai pentru că îi reprezintă – măcar în parte – și pentru că îi distrează. Acesta este nivelul de divertisment pe care ei îl preferă și care, totodată, conține tipul de mesaj cu care se identifică. Nu vorbesc aici de ascultători ocazionali, ci de cei care ascultă zilnic și aproape exclusiv manele.
Recunosc că nu pricep ce anume îi determină pe destui să asculte așa ceva neîntrerupt. Pe mine mă irită și acompaniamentul (aproape invariabil același), și vocile gâtuite, și versurile bezmetice. Ca să fiu onest până la capăt, trebuie să admit că au existat și câteva situații când nu m-a deranjat o manea sau chiar mi-a stârnit curiozitatea. Oricum, nu cred, în ruptul capului, că obsesia manelistă ar putea produce valori (culturale, morale, intelectuale) sau ar putea stimula, de exemplu, gâdirea critică ori analitică. Eventual stârnește niște zone întunecate care pot alimenta agresivitatea și așa destul de ridicată a destinatarilor.
Am văzut recent și niște... videoclipuri. Nu știu dacă genul acesta va fi având produse mai rudimentare și mai de prost gust. Nici măcar televiziunea alb-negru nu cred să fi asistat la atâta lipsă de... orice: n-au nici naturalețe, nici story, nici idee, nici happening, nici senzualitate, nici umor, nici melodramă. Arată ca un fel de butoi cu murături în care cineva a adăugat zascuscă și compot. Asta în ce privește „gustul”. Cât despre imagini și cadre, perspective și lumini, tot ce am văzut (nu mult, că e greu de suportat) este de un ridicol fără pereche. Doar un exemplu: el (nu știu cum îl cheamă) cântă de scheaună boxele și apare – simultan! – în două imagini (față și profil) desincronizate; într-una parc-ar fi ecoul fantomatic al celeilalte. Nu știu ce voia să sugereze, dar arăta ca și cum doi frați gemeni legați cu funii invizibile de același par ar fi obligați să cânte o „horă” pe care fiecare o știe altfel. După câteva secunde, într-un alt cadru, el e cu o ea (că deh!...), care privește spre dânsul la fel de languros ca spre aragazul năclăit. N-am stat să văd dacă „se iau” (deși am văzut o fază când ea coboară pe niște scări și îi sare lui în gât, dar din când în când privește spre camera video, care e undeva în stânga lor), nici dacă au mașini „bengoase”. Însă nici n-am simțit că pierd prin lipsa mea de interes.
Dar trebuie să fiu cinstit și să spun că am întâlnit ascultători de manele care s-au comportat admirabil (în limitele unui bun-simț comun, nu al etichetei de salon) și care au recurs cu naturalețe la gesturi altruiste gratuite. Deci nu există o cauzalitate simplistă și directă între manea și lipsa de caracter. Cu toate acestea, ar fi interesant de studiat influența pe care o exercită audiția sistematică a manelelor asupra ascultătorilor (și estimez, fără nicio dovadă și fără obiectivitate științifică, că rezultatul ar fi îngrijorător).

Aiudul nu-și (mai) plânge martirii

Am ajuns vara asta pe la Aiud. Nu mai devreme. N-o să dau vina pe alții, că doar neglijența și comoda mea amânare au fost de vină. Cei care sunteți mai tineri nu faceți ca mine. Mergeți și la Aiud. Și la Sighet. Oriunde ați putea să luați contact cu „realizările” socialismului românesc.
Nu stă în intenția mea să relatez ce am văzut sau ce impresie mi-au făcut cele văzute, fiindcă sunt lucruri pe care e mai sănătos să le trăiești pe cont propriu (în mare parte necomunicabile) și să citești evocările celor care au trăit experinețele cu adevărat semnificative. A fost însă o surpriză cu totul neașteptată dificultatea cu care am ajuns la mausoleulul de la marginea orașului.
Ne ziceam că fiind unul dintre orașele deosebit de importante pe harta „Gulagului românesc”, n-ar trebui să fie o problemă identificarea locurilor de pelerinaj. Așa că am luat-o la picior, căutând clădiri ce păreau reprezentative. Am ajuns fără mari dificultăți la cetatea medievală din centrul orașului, apoi am descoperit biserica ortodoxă din apropiere și chiar Primăria. Dar nicăieri nici măcar vreun cuvințel despre celebra pușcărie și mai ales despre celebrii ei „locatari” de la sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60. Am aflat în schimb că Aiudul este „orașul vinului” și „orașul artelor”. Scrie pe două plăci de o parte și de cealaltă a intrării în Primărie.
Clădirile orașului, atât cele oficiale, cât și cele particulare, nu trădează nimic din trista istorie recentă. Aceeași efervescență a termopanelor, binecunoscută. Pe o stradă pietonală, miros puternic de mâncare – era într-o sâmbătă. În capăt o altă biserică. Închisă. Nicăieri vreun indiciu. Omniprezenta sală de sport marca psd. Am străbătut orașul aproape dintr-un capăt în celălalt. Încă o biserică; arhitectură foarte îndrăzneață, curățenie în jur. Nici aici nu ne-am ales cu mai mult.
După toată oboseala acumulată, am decis să ne dăm bătuți și să apelăm la localnici. Cu sprijinul succesiv a trei dintre ei am reușit să ne găsim direcția și sensul corespunzătoare. La ieșirea de pe o alee dintre blocuri am dat de crucile Mausoleului „Calvarul Aiudului”. E în cimitirul orășenesc. Se vede foarte bine din tren (pe relația București-Oradea). Măicuța care ne-a deschis (în stânga monumentului există un schit unde se ține cheia), ne-a spus că de doi ani „domnul primar” nu a reușit să pună nici măcar un singur indicator pentru turiștii interesați să afle ororile comunismului. Dar, cu toate astea, vizitatorii sunt numeroși.
Când am ajuns acasă, mi-am spus că eu sunt de vină, că m-am dus cu temele nefăcute. Așa că m-am dat a căutarea pe atotinformatul internet. Asemenea „obiectiv turistic”, credeam eu, nu are cum să lipsească din pagina oficială a orașului. N-are cum, dar lipsește. Probabil că nu aduce nici profit, nici nu face imagine europeană. Apropo, piața centrală a fost numită Consiliul Europei. Nici prezentarea de pe Wikipedia nu e mai brează. Nu suflă o vorbă că ar exista în oraș un monument al victimelor comunismului. Nu reprezintă așadar un „obiectiv turistic” demn de atenție.
Singurul loc unde se găsesc niște informații este un site al fiilor Aiudului, dar e vorba de o pagină web ce nu reprezintă oficial orașul. Partea bună e că totuși cineva se îngrijește de memoria colectivă. Partea proastă e că preocuparea nu ține de atitudinea oficială, de demintatea locului sau a nației. Iată doar câteva nume care au trecut prin „universitatea” Aiudului: Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Radu Gyr, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu etc.
Cu siguranță se cuvine ca domnul primar să fie mai preocupat de „arte” și de „vin” decât de istorii sordide. Ce rost are să îi amintim (în cazul în care chiar am putea) că toate aceste preocupări ale sale n-ar fi posibile fără nenoriciții ăia care au trecut prin pușcăria ce azi e „la standarde europene”? Pe site-ul primăriei veți găsi însă imagini cu inundații, cu incendii, cu bere, cu aniversări, cu inaugurări. Că doar astea sunt singurele lucruri care contează.
PS: Am aflat, după ce m-am întors acasă, că umblă vorbă că priveliștea pe care o oferă dealul unde se află cimitirul a stârnit interesul „investitorilor” imobiliari, care nu s-ar da în lături să ridice niște construcții pe gustul lor... chiar pe locul fostei gropi comune, unde a fost aruncat și Vulcănescu, alături de alți deținiți politici decedați în urma regimului de pușcărie. Și că primarul n-ar zice ba. Sper că e totuși numai un zvon.

Meniu: spate, ceafă și burtă

Oricine a trecut prin școală cât de cât atent sau măcar a privit vreodată spre un vertebrat și-a putut da seama cât de importantă este șira spinării pentru rezistența și ținuta spatelui. Este știut că dacă se deformează coloana, întreg spatele are de suferit. De asemenea, orice leziune a măduvei se concretizează în diferite neputințe.
Domeniul valorilor spirituale a preluat această realitate și a adoptat-o în limbaj figurat. Oamenii integri sunt „verticali” sau „cu șira spinării”. De fapt, erau – verbul trebuie mutat la trecut. Fiindcă acum nu mai contează. A devenit mult mai important spatele. Iar spatele s-a autonomizat. El nu mai are legătură directă și indestructibilă cu coloana vertebrală, ci s-a separat. Astfel încât cei care au spate e bine să nu aibă șira spinării prea dreaptă sau prea rigidă. Ba dimpotrivă, maleabilitatea este mult mai de preț.
Fenomenul nu e nou, dar istoria lui îmi scapă. Poate că seva și-o trage din înțelepciunea populară, potrivit căreia „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Fără să purced la o hermeneutică temeinică, înclin să cred că aici se potrivește totuși imaginea trestiei (cu conotații pozitive): mobilă sub vremi, dar totuși onestă în fixitatea ei. Atunci cu siguranță altoiul trebuie să se fi pervertit, nu seva. În fapt, nu prea contează atât de mult de unde se revendică această atitudine, ci unde, cum și de ce se manifestă. Ea nu există ca abstracțiune, ci doar întrupată în oameni.
Spatele e așadar o entitate de sine stătătoare, de cele mai multe ori adăpostită fie în tenebre, fie în locuri cu influență. Spatele știe mereu „dincotro bate vântul”. Are stație meteorologică proprie, cu antene foarte bine dezvoltate. Dar chiar dacă nu știe, spatele e mereu providențial. Intervine și cu un gest mântuitor rezolvă situația critică. Cine nu are spate degeaba are față. Degeaba și coloană. În funcție de împrejurări, spatele poate (sau trebuie) fie să se vadă, fie să rămână perpetuu necunoscut.
Condiția fundamentală de existență a spatelui este, cum spuneam, absența șirei spinării sau mobilitatea ei deosebită. Cel care vrea un spate frumos, musai să ia un aspect de moluscă. Cel puțin. Dacă poate deveni cu totul amorf și cameleonic este cu atât mai bine pentru sine. Orice rămășiță de oscior poate periclita serios relația cu spatele și acțiunile spatelui. Unii au fost tentați să creadă că o metamorfoză reptilomorfă ar fi suficientă – cel vizat ca eventual ideal era șarpele. Există însă o mare și potențial fatală eroare: cel care vrea un spate viguros trebuie să poată înghiți orice. Or se știe că șerpii, în ciuda performanțelor indiscutabile, au totuși niște limite tocmai din princina oaselor.
Poate că nu mă luați în serios, dar situația e destul de delicată. Oricine n-are spate este pasibil de ridicol și de oprobiu social. Ba chiar mai rău, poate cădea oricând sub incidența legii. Atunci i se va dovedi și cât de păguboasă este moda ieșită din uz a unei coloane vertebrale rigide. În cel mai bun caz – acum vorbim despre un tip care are/avea față – rămâne împroșcat cu noroi și pus pe margine. Spatele ar fi știut să-l acopere, să-l recondiționeze, să-l reangajeze în conflict și, în final, să-l imaculeze. Cei care au mai apucat să tragă cu ochiul, când s-a ivit ocazia, spun că spatele aduce tare bine cu o manta sau o pelerină impermeabilă, lungă, foarte mobilă și foarte silențioasă.
Cu această preocupare deosebită pentru calitatea spatelui se asociază de obicei încă două trăsături fundamentale: ceafa groasă și burta proeminentă. Să le luăm pe rând și în ordinea enumerării, dat fiind faptul că există o relație (și organic vorbind) de continuitate între spate și ceafă. Un personaj cu ceafa groasă e unul care își are propriile legi. Moralitatea nici nu intră în discuție în cazul lui, fiindcă orice chestiune etică ține, de cele mai multe ori, de reguli nescrise, de cutume sociale care nu se soldează cu consecințe punitive foarte severe, astfel încât individul nu se simte amenințat. Însă asemenea specimene nu respectă nici măcar legi cu consecințe penale, cum ar fi legile de circulație sau codul penal. Ceafa groasă își permite să facă ce vrea mușchiul ei. Te miri că legea gravitației și celelalte legi implacabile ale existenței terestre nu cedează în fața acestei demonstrații de indepedență. Ceafa groasă conferă, în viziunea deținătorului, ținută, personalitate. Dar toate sunt distorsionate, odată privite în lumina potrivită. Și iată de ce: ceafa vrea să întruchipeze toate valorile reprezentate cândva de coloană. Nu înțelege însă decât puțin și prost. Perseverența o confundă cu forța brută și cretină. Iar principialitatea o ia drept fiță mitocăneasă și tâmpă. Acolo unde exista demnitate, ceafa nu reușește decât să maimuțărească o încăpățânare măgărească. Nici urmă de adevăr, care devine un fel de bibilică spălată pe creier, oricând disponibilă să îndeplinească ordinele comanditarului.
Rezultatul acțiunilor conjugate ale spatelui și cefei groase se concretizează în burta proeminentă. Chiar dacă nu este vizibilă fizic sub formă de protuberanță ventrală, revărsată peste brăcinarul nădragilor, ea există ca valoare intrinsecă ideală, semn al prosperității. Succesul fără burtă e ca nunta fără lăutari. De fapt, cu cât este mai abstractă și mai dispersată printre mătuși, bunici, soacre și alte lighioane familiale, cu atât burta este mai adăpostită și mai valoroasă. Capacitatea de a face burtă și de a o ascunde, păstrând aparența supleții, vine (ne întoarcem) tocmai din potența spatelui și insolența congenitală a cefei. Burta se cere întreținută (altfel se retrage), iar din când în când mângâiată patern, eventual scurmată periodic în buric pentru cunoaștere reciprocă. Singura virtute cunoscută a burții este dată de bogăție. Dar și aceasta devine funcțională numai în combinație cu celelalte componente, deja pomenite.
E foarte greu de precizat însă care dintre cele trei elemente are preeminență, din cauză că se generează și se întrețin reciproc. O simbioză foarte strânsă în care orice disfuncție poate fi remediată, însă orice distrugere definitivă a unei piese poate fi fatală.

O singură Biserică în mai multe istorii

Istoria Bisericii este un subiect demn de o atenție pe care n-o capătă, de obicei, nici de la cei care s-ar cuveni să-și cunoască trecutul (creștinii), nici de la cei care-o contestă. Dimpotrivă, se practică la scară largă preluarea și propagarea „după ureche” a datelor istorice. În creștinismul evanghelic (nu mă refer aici și în cele ce urmează la școlile de grad universitar), pe care îl cunosc mai bine, este o adevărată modă anecdotica istorică. Se iau câteva povestiri exemplare din viața unor personaje și se perpetuează „din gură-n gură”, până când nu se mai știe exact cine ce a făcut, ci rămâne doar anecdota moralizatoare.
Pentru orice evanghelic obișnuit, reperul istoriei bisericești îl reprezintă Creștinismul de-a lungul secolelor de Earle E. Cairns. Cartea a fost tradusă la începutul anilor ’90. Până atunci nu știu să fi existat în mediile evanghelice o referință comparabilă pe acest subiect. Din această perspectivă, este un lucru bun că a apărut, oferind posibilitatea unei interacțiuni cu trecutul, deschizând astfel un orizont relativ puțin frecventat.
Principalele reproșuri pe care i le aduc însă acestei cărți sunt lipsa de proporții și ignorarea aproape desăvârșită a creștinismului ortodox oriental. Lipsa de proporție se referă la următorul fapt: deși Reforma și confesiunile creștine născute ulterior ocupă, istoricește vorbind, doar ultimii 500 de ani din istorie, în această carte (de peste 470 pag.) i se alocă aproape jumătate din spațiul total (începând de la pagina 267 – în ediția pe care o dețin). Chiar mai mult de atât, odată apăruți protestanții în peisajul religios, singurul fir pe care este cercetată istoria Bisericii ulterior este cel protestant-evanghelic-neoprotestant. Se mai pomenește doar contrareforma catolică, expediată în vreo 10 pagini.
Istoria Bisericii Ortodoxe este, cum ziceam, aproape absentă (acesta este, în fapt, un „păcat” occidental, nu evanghelic în primul rând). Primele patru secole de creștinism sunt inevitabile pentru orice istorie a acestei mișcări, fiindcă atunci s-au definitivat atât Crezul, cât și Canonul. Multe din evenimentele acestei perioade s-au desfășurat în est, dacă ar fi să pomenim numai sionoadele (sau conciliile) ecumenice. Toate acestea se regăsesc și în cartea lui Cairns. Apoi Răsăritul dispare, excepție fâcând Ioan Damaschinul. Nici urmă însă, de exemplu, de Maxim Mărturisitorul sau Grigorie Palama, care n-au fost totuși niște neica-nimeni.
Să mai adaug și că autorul condamnă școala din Alexandria, pentru interpretările alegorice, și laudă școala din Antiohia pentru literalismul său? Probabil că nu are rost, fiindcă pentru el poate că e o datorie metodologică și morală să procedeze astfel. Totuși, ar trebui precizat că atât Origen (ce reprezintă școala alegorică) pe care Cairns îl înfierează, cât și Teodor din Mospuestia (adept al școlii literaliste) pe care îl laudă, numindu-l „exegetul” – cum de altfel îl considerau și ereticii nestorieni – au fost condamnați de sinoadele ecumenice ale Bisericii.
Nu contest că această carte ar putea fi un punct de plecare util, însă a rămâne la atât împuținează considerabil și, la limită, denaturează complexitatea datelor, diminuând șansele celui interesat de a-și contura o imagine cât de cât echilibrată asupra istoriei bisericești.
Orice cititor onest are la dispoziție, din fericire, și surse complementare de informație. Fără pretenții de bibliografie exhaustivă, o să enumăr câteva dintre cărțile disponibile pe această temă. Aș începe cu bătrânul Eusebiu de Cezareea și Istoria bisericească scrisă de el în secolul al IV-lea, fiindcă așa se cuvine, să-i cinstim pe părinți. E de găsit în colecția PSB, la numărul 14, în traducerea din 1987 a lui T. Bodogae. Manualul ortodox, declarat ca atare, pe acest subiect este Istoria bisericească universală. Dar recent a apărut și Istoria creștină generală, care cu siguranță merită atenție. Și din zona catolică rețin tot două contribuții: Hertling Ludwig – Istoria Bisericii, dar și Jean Comby – Să citim istoria Bisericii. Lucrarea în două volume a lui Jean Comby reprezintă o abordare foarte interesantă, fiecare capitol fiind urmat de texte ale unor autori discutați în respectivul capitol. Avem astfel ocazia să cunoaștem personajele istorice din propriile lor cuvinte.
Menționez și cartea lui Peter Brown – Întemeierea creștinismului occidental (200-1000 d.H.), pe filiera protestantă. Titlul ar putea induce în eroare, deoarece autorul nu ocolește deloc creștinismul oriental.
Adaug, dacă mai e nevoie, Istoria credințelor și ideilor religioase de Mircea Eliade. Se constituie astfel o bibliotecă minimală a subiectului. Nu știu câți au timpul necesar să parcurgă o astfel de bibliografie, dar e de evitat limitarea perspectivei la o singură carte și un singur autor.

Cărți noi 5

Vara nu-i ca iarna. Nici când vine vorba de cărți. Cu toate acestea, s-au produs câteva evenimente interesante (cel puțin) vara asta.
Mai întâi, prezențele electronice. Cartea Românească și-a lansat (în sfârșit) noul site. După cum se știe, Polirom administrează și E.C.R. Efectele se văd inclusiv în concepția paginii web, care se prezintă ca magazin online cu promoții săptămânale și ofertă de carte la 1 Euro (modă introdusă și menținută de Polirom de ani buni). Se poate spune că rebranding-ul e cam pe sfârșite și că resuscitarea a reușit.
Foarte recent, am aflat de pe blogul lui Emanuel Conțac despre lansarea noului site (încă în probe) al Editurii Logos. În sfârșit, zic și aici. Reducerile nu sunt atât de spectaculoase ca la cei pomeniți anterior, dar cărțile sunt bune și bine lucrate. Pe pagina web găsiți prezentări destul de consistente și mostre de carte plus cuprinsul în format pdf. Felicitări pentru tot! Dar hai să și bag de vină: aș fi vrut să știu și cine a tradus cartea. Numele traducătorului nu apare deloc pe site.
Cei care n-au reușit – dar ar mai vrea – să-și cumpere cărțile distribuite împreună cu „Cotidianul”, o pot face pe internet, fiindcă s-a lansat magazinul online.
Trec acum la cărțile însele, la volumele concrete.
Încep aici cu ceea ce m-a impresionat (recent) cel mai mult. Diac. Ioan Ică jr. a publicat la propria editură (Deisis) primul volum din seria Canonul Ortodoxiei. Acest op masiv (peste 1000 de pagini) se ocupă de perioada dinaintea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Cartea are două părți. Prima conține un studiu al autorului, iar în partea a doua sunt traduse – e vorba de traduceri noi, nu de preluări ale altor traduceri – texte fundamentale ale creștinismului timpuriu (texte liturgice, fragmente din părinții apostolici, apologeți etc.).
Dacă am început, rămân în zona cărții religioase. Vasile Muntean – Istorie creștină generală. Două volume – primul cuprinzând evenimentele de până în 1054, iar al doilea pe cele de după Schismă – totalizând peste 800 de pagini. Autorul se revendică de la tradiția manualelor pentru seminariile teologice ortodoxe. Ultimul dintre acestea – o reeditare – care îi aparține lui Ioan Rămureanu (al cărui discipol se declară V.M.) a fost readus în librării de aceeași editură în anul 2004 și încă mai poate fi cumpărat online sau din librării.
Și că tot veni vorba, merită semnalată și o altă carte interesantă, de Remus Rus – Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu. E o apariție mai veche (2003), dar, după cum obișnuiesc, nu mă cramponez foarte tare de data publicării. Pentru cei interesați, cea mai avantajoasă ofertă este la adresa unde vă trimite link-ul. Cam peste tot altundeva „beneficiați” de prețuri cu minim 20 RON mai mari.
După Psalmi, Șerban Foarță transpune în versuri (mai precis în pre stihuri) Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor. Așa cum însuși mărturisește în prefața la Psalmi, nu este nici primul, nici singurul. Încă s-ar putea să mai găsiți în librării și cărțile lui Vasile Militaru: Psaltirea în versuri, respectiv Iov. Mai știu că în prezent Ionatan Piroșca lucrează la un proiect care vizează transpunerea cărții Iov în versuri.
Cristian Bădiliţă continuă colaborarea cu cei de la Curtea Veche și mai publică o carte de dialoguri Ştiinţă dragoste credinţă - Convorbiri cu patrologi europeni.
Vreți să știți ce spun filosofii despre viitorul religiei? Citiți-i pe doi dintre cei contemporani și în vogă: Rorty și Vattimo.
Polirom a dat o lovitură de imagine, cred eu, încheind o înțelegere cu Mănăstirea Rohia pentru publicarea integrală(!) a operelor lui Steinhardt. Mănăstirea deja începuse o reeditare (nu mai știu câte volume a reușit să publice), dar se pare că efortul era prea mare. În orice caz, alta va fi piața odată ce autorul a trecut în portofoliul lui Silviu Lupescu&co. În seria de autor „N. Steinhardt” au apărut deja primele cinci volume, între care și Jurnalul fericirii. Cărțile arată bine. Sperăm că echipa ieșeană a eliminat și greșelile de tipar de care Editura Dacia nu reușea nicicum să scape.
Tot Polirom continuă să publice din marii clasici (ai modernității). Ultimele două apariții pe care le semnalez sunt Giovanni Papini – Un om sfârșit (volum îndelung căutat prin anticariate de mulți cititori) și Robert Musil – Omul fără însușiri, carte ce se găsea greu chiar și în bibliotecile publice.
Lui Eco i s-a mai tradus o lucrare în românește, iar a doua e în lucru. O carte considerată – privind retrospectiv – profetică, dar neapreciată ca atare la data apariției (1964): Apocaliptici și integrați. A doua va fi o reeditare pe care sper să o remarce amicul Natan, dacă i-o mai fi trebuind: Tratat de semiotică, în curs de apariție la Editura Trei. Nu știu să existe altă ediție în afară de cea dinainte de ’89, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică.
Utile se pot dovedi, în prag de an școlar, câteva trimiteri către edituri cu oferte pentru elevi. Gramar – cărți școlare cu un design înnoit și îmbunătățit plus prețul ușor crescut, dar nu foarte tare. Cartex 2000. Grafică jalnică, dar cel puțin autorii pe care i-am verificat eu (Eliade, Gârleanu, Rebreanu ș.a.) beneficiază de ediții consacrate și chiar de prefețe sau scurte prezentări. Prețurile sunt ținute destul de jos.
Chestii interesante propune Cartier (ei sunt din Republica Moldova, dar se pare că lucrează cu traducători români sau școliți în România) Jaques Le Goff – Europa explicată tinerilor; în pregătire Evul Mediu explicat copiilor.
Stimați elevi și profesori, iaca o reeditare necesară: Huizinga – Homo ludens. Desigur că, așa cum ne-a obișnuit, Humanitasul îi trage o copertă nouă și vreo 10 lei în plus la preț. Din dragoste de carte...

Scoțianul care n-a vrut bani

Priviți-l cu atenție (pe cel din dreapta, desigur). E scoțian. Îl cheamă Michael Forbes. Nu e deosebit de simpatic. N-are nicio legătură cu celebra publicație americană. Se remarcă însă prin faptul că rezistă ofertelor miliardarului Donald Trump.
Povestea e cam așa. Miliardarul de prost-gust și nemărginită aroganță vrea să creeze cea mai grozavă stațiune de golf din lume, undeva în Scoția (Balmedie, Aberdeenshire – mai precis). Se întâmplă însă ca tocmai pe amplasamentul viitoarei stațiuni să aibă d-l Michael Forbes o mică fermă. Desigur că Trump nu concepe ca cineva să reziste banilor săi fără număr, fără număr, fără număr... însă scoțianul cel încăpățânat nu se dă bătut. Poate e nebun sadea, poate e doar ușor țicnit. Ce contează? Important e că țicneala lui – sau ce o fi – reușește să refuze sume colosale și să nu se lase cumpărat.
Asta nu îl transformă într-un sfânt sau într-un virtuos. După poză, se poate specula că nu s-a dat înapoi de la paharul cu tărie. Alta e însă miza aici. Un tip comun reușește să infirme teoria că orice, respectiv oricine are un preț. O fi orgoliu, o fi kilt-ul și tot ce reprezintă el, o fi scrânteală. În orice caz, e în capul lui o chestie care nu poate fi urnită de spectrul bogăției. Ce spun eu spectrul? De concretul agresiv al bogăției. Pe ăsta, la propriu, banii l-ar da afară din casă, dar el nu se lasă.
Poate că omul o să cedeze. „Hărțuit” de megalomanul Trump, d-l Forbes ar putea îngropa securea războiului. Chiar și în aceste condiții (și după vreo 15 minute din show-ul ăla idiot în care miliardarul bălăcărește „ratații” care nu se ridică la așteptările lui) tot ți-ar veni să-i faci scoțianului măcar o statuetă. Mititică. Pe care să scrii: I-a rezistat trump-ului timp de... ani.
Idealizând nițel, ar fi foarte interesant ca d-l Forbes să-și mențină încăpățânarea și să lase prin testament ferma ăluia care să-i ducă mai departe nebunia. Și Trump să insiste în continuare. Ar fi dintre puținele teritorii pe care banii n-au reușit să le cucerească. Pe pământ.

Miros de toamnă

Zilele trecute, când am pășit afară din scara blocului, am simțit miros de toamnă. E unul dintre acele lucruri inefabile, nedemonstrabile, dar e obiectiv, axiomatic. O experiență general umană, care, deși netransmisibilă, devine inteligibilă și comunicabilă prin simpla menționare.
Mirosul de toamnă contestă subiectivitatea pură care vrea să se instaureze ca normă absolută – și, vai!, stupidă – în mentalul colectiv. În felul lui intangibil, acest iz al anotimpului ce va să vină, este puternic ca un zid. Să nu-i credeți pe cei care vă vor spune superior și post-istoric că e doar o impresie, că ei nu simt nimic și că, în concluzie, vă joacă receptorii o festă neplăcută. Nu e adevărat. Faptul că ei și-au pierdut capacitatea de a recunoaște realitățile care îi înconjoară, cufundați în iluzia propriei suficiențe, este adevărata problemă.
Mirosul de toamnă există. Întrebați-i pe cei de la țară. Disprețuiți și dezrădăcinați cum sunt, dezorientați și hibrizi, mai păstrează totuși relații nemijlocite cu obiectivitatea miresmelor sau a miasmelor. Ei știu că aceste lucruri nu sunt „impresii” și le iau în serios. Când unul le simte, ceilalți devin atenți, ca să recepționeze și ei semnele naturii. Pentru ei acestea sunt „informații” în sensul cel mai exact al cuvântului, fiindcă le folosesc drept repere în organizarea propriei vieți.
Dar nu-i întrebați pe copiii lor vârâți de timpuriu în lumea paralelă a jocurilor video și a mess-ului. Fiindcă nu știu aproape nimic. Ei plutesc în vidul unei realități construite, între știrile violente și jocurile sângeroase. Totul în lumea lor este o perpetuă interfață modificabilă și manipulabilă după bunul plac și pricepere. Mirosul de toamnă e, pentru aceștia, o metaforă ridicolă. Numai bună de tocat cu cinism și superioritate tâmpă.
Încă o dată zic. Păcat că unii cred că pot contesta că mirosul de toamnă este o realitate. E numai una dintre numeroasele realități negate în numele propriei autorități ultime. Argumentul, în esența sa nedeclarată, e stupid: dacă eu nu știu înseamnă că nu există. Concluzia: tot ce eu nu știu nu există.
Când realități „necunoscute” se vor ivi din umbra deasă a trecutului (care începe cu anul propriei nașteri) sau din viitorul imprevizibil, pentru cinicii noștri se recomandă Alt+F4 (varianta Windows) sau ⌘+Q (varianta Apple). Ca să scape de tot ce nu se poate conforma creierului lor atotstăpân.
Celorlalți le rămâne mirosul toamnei și emoțiile lui autentice.

Sfânta Presă - file dintr-un cazier pătat (2)

Sau despre cum devine „primul marș cultural din lume” prilej de reclamă pentru un individ care ținea morțiș să rămână „anonim”.

Nu m-aș fi luat de Jurnalul Național. Dar am trei motive să o fac. Primul e că acest cotidian se prezintă sub logo-ul: „un ziar vertical”. Al doilea îl reprezintă faptul că e condus de Marius Tucă, un jurnalist care și-a câștiga un capital de încredere și o alură de imparțialitate pe vremea când își realiza talk-show-ul de la Antena 1 și e, în același timp, omul care a redresat ziarul în discuție. Al treilea motiv – și în cele din urmă – pentru că la un moment dat chiar îmi plăcea această gazetă.
Așadar, domnul care scrie zice în titlu că se va ocupa de un marș cultural. Și pentru câteva rânduri așa pare să facă. Doar că, în al doilea paragraf, strecoară, ca din întâmplare, un nume picat din cer (la propriu aproape): Dan Voiculescu. Care personaj voia să rămână un participant anonim.
Lista celorlalți participanți este undeva pe la mijlocul articolului. Iar până acolo aflăm unde a aselenizat domnul Voiculescu, cu ce navetă a călătorit și la ce oră a binevoit să poposească în stațiunea lui Hercule. Ni se mai spune ulterior că, în modestia sa (de care am și început deja să ne convingem), nu a dorit să ia cuvântul în fața celor câteva zeci, sute de oameni prezenți. S-a mulțumit cu mult mai puțin. O fotografie și un articol care-l au ca protagonist, puse ambele tocmai – și absolut întâmplător – în ediția de luni a ziarului, atunci când tirajul crește semnificativ datorită faptului că e „ediție de colecție” (cu cd).
Ni se mai spune apoi despre „firmane culturale” înmânate participanților. Și aflăm – absolut accidental, fără-ndoială – numai despre conținutul celei înmânate lui... Dan Voiculescu. Scrierea e de un servilism fără perdea. Amestecă valori și invocă autorități absolut incompatibile cu statura morală a destinatarului. E vorba de aceeași persoană care semna la securitate cu numele de cod Felix și care, după ce a primit aviz de poliție politică din partea CNSAS, a provocat întreruperea activității acestei instituții, printr-o abilă manevră avocățească, aprobată de dezorientații care judecă la Curtea Constituțională.
Iată cum se ascunde, sub un titlu inocent, jurnalul de precampanie – electorală – a unui „președinte de onoare” (așa se numește funcția pe care o ocupă acum Voiculescu în partidul pe care l-a moșit). Unii ar putea obiecta că omul are tot dreptul să-și facă publicitate în ziarul pe care-l finanțează. Absolut. Dar n-ar trebui să recurgă la tertipuri, ci s-o facă deschis, că nu-l poate opri nimeni. Sau sesizează că asta ar strica aparența obiectivității?
Din păcate, verticalitatea Jurnalului Național pare să se încline foarte tare sub greutatea lui Dan Voiculescu și a partidului său de buzunar. În orice caz, nu e totul pierdut. Turnul din Pisa a devenit obiectiv turistic fără intenția arhitectului său. Dar poate că la mijloc e doar iluzia mea optică și că de unde stați dumneavoastră se vede altfel. Dați-mi de știre.