Arsenal de campanie electorală. (2) Partidele

PSD - Responsabilitate şi consecvenţă

Marele partid de stânga, ce deplânge din adâncul sufletului său (fost?) comunist soarta celor mulţi şi defavorizaţi de sorţii politici. E vorba, desigur, despre PSD. Partidul cu care Iliescu a condus ţara vreme de vreo 11 ani postrevoluţionari.
Îl auziţi acum vuind în opoziţie şi criticând „nedreptăţile” sociale pe care guvernul liberal le comite cu atâta brutalitate. Să luăm, de pildă, pensiile. Partidul lui Geoană este profund îndurerat că există oameni care au pensii mici. Cu siguranţă, sfiinţiile lor politice nu au niciun amestec în chestiunea în cauză. Pe vremea când ne guvernau Năstase sau Văcăroiu, toţi aceşti pensionari amărâţi, care acum abia îşi întind zilele, huzureau. Bătrâna din Maramureş, cea cu pensie de 3 RON, avea pe vremea PDSR (cum se numea acelaşi lup, dar cu alte laţe) vreo 2-3 milioane, în bani vechi, de şi-ar fi putut cumpăra plasmă şi iPod în acei ani. Doar acum a lovit-o recesiunea. Şi d-aia e bine că partidul acesta cu inimă şi dragoste de omul simplu ne ia apărarea. Faptul că strigătele lor s-au întenţit abia în ultimul an (care precede alegerile) este, fără îndoială, o neavenită coincidenţă. Ca să aibă şi cârcotaşii cu ce să bage de vină. Mai recent, insistenţa cu care parlamentarii PSD, cu puţin înainte de campania electorală, au insistat să mute data majorării pensiilor cu 1 lună mai devreme n-are legătură cu dorinţa de a obţine voturi. Dimpotrivă, dintr-o generozitate amnezică şi total dezinteresaţi de rezultatul scrutinului, aceşti vaşnici aleşi ai poporului, plini de râvnă pentru fapte bune, au urmărit numai şi numai interesul nud al celor defavorizaţi. Nu intenţionau – şi nici nu vor cuteza să facă un asemenea gest nedemn – să se laude în faţa alegătorilor că ei au determinat, în realitate, majorarea pensiilor. Ar fi sub demnitatea lor să-și aroge merite pentru un lucru atât de nesemnificativ.
Faptele acestui partid vorbesc de la sine. Prealuminata Ecaterina Andronescu este unul dintre criticii acerbi ai stării actuale a învăţământului românesc (sufocat ani buni de inteligenţa pleşuvă a lui Adomniţei). Susţine şi ideea măririi salariilor. Vorbeşte şi despre corupţia din sistem. Toate aceste neajunsuri nu existau pe vremea când, cu multă înţelepciune şi indiscutabilă dreptate, sus-numita cârmuia ministerul educaţiei. Ştiu foarte bine (deoarece tocmai începeam să predau în 2003) că salariul unui debutant nu era de 2,3 milioane de lei, ci numai un om rău intenţionat ar putea susţine asta. Și care a falsificat fluturașii primți de la contabilitate. Dimpotrivă, puteam cumpăra cărţi, puteam merge în concedii. Ar fi o mârlnănie să susţin că erau luni (de iarnă) când trăiam cu 100.000 de lei în buzunar o săptămână întreagă, până primeam salariul următor. De fapt, se întâmpla, dar asta numai datorită pasiunii mele stupide pentru cheltuieli nesăbuite, cum ar fi: întreţinere, telefon, curent şi (chiar îmi deplâng acest nărav decrepit) mâncare. Altfel o duceam foarte bine. Nici corupţie nu exista. Toate examenele erau „pe bune”. Chestia aia care s-a întâmplat la bac, când s-au dat bani „de protocol” pentru comisia din care făceam parte, e doar un vis urât, pe care l-am asociat în mod nefericit cu respectivul an de predat, din cauză că nu prea reuşeam pe atunci să disting între ce visam noaptea şi ce făceam ziua. Dar asta mi se datorează în exclusivitate, fiindcă mă cuprinsese o perpetuă îngrijorare pentru sumele colosale care îmi intrau în buzunar şi nu ştiam pe ce le-aş mai putea cheltui sau unde le-aș putea investi. Neliniştea asta nu mă lăsa nici să dorm.
Doamna cu glas suav, părul negru şi ochelari de baga nu făcea niciodată aprecieri injuste. Cum ar fi să laude învăţământul românesc doar pentru că o mână de olimpici reuşeau performanţe deosebite. Dumneaei ştia foarte bine că aceştia reprezintă o minoritate, iar profesorii care îi pregăteau o elită, oarecum marginale sistemului. Dimpotrivă, era preocupată de marea masă, oferind stimulente atractive pentru cei care se gândeau să urmeze o carieră didactică. Până şi inginerii sau avocaţii ar fi dat orice să poată intra în sistem.
Dar că tot îi pomenirăm pe avocaţi, să ne amintim de vajnica luptătoare anticorupţie Rodica Stănoiu. A stat la acel minister în perioada cea mai lăudată de Uniunea Europeană. Niciodată România n-a primit atâtea buline roşii, ca să zic aşa, ca atunci când PSD-ul ne guverna. Pun pariu că unii s-au gândit să importe modelul nostru. Atâta transparenţă, atâta lipsă de echivoc în decizii, atâta profesionalism în instrumentarea cauzelor, separare netă între justiţie şi politică. Corupţia n-a existat decât în minţile afumate sau prăfuite ale unor nostalgici după alte vremuri. Ciocoii şi burghezii de altădată nu puteau suporta să vadă că ţara merge atât de bine guvernată fiind de socialişti, aşa că inventau minciunele, dar care se vădeau pe dată ridicole în faţa unor monumente de corectitudine şi imparţialitate. Tot acei venetici au inventat, de exemplu, sintagma „baroni locali”, dar ea nu avea acoperire în realitate. Orice membru al PSD era profund responsabil pentru tot ceea ce făcea şi dădea socoteală cu proptitudine în fața alegătorilor.
Faptul că nu îşi prezintă vreun moment scuzele pentru anii de guvernare – cum ar dori unii – e consecinţă firească a corectitudinii de care au dat dovadă. Nu au nimic ce li s-ar putea imputa. De aceea pot vorbi astăzi de cinste, onoare, dreptate, drepturile omului, respectarea proprietăţii private. De aceea recurg atât de firesc la slogane ce trezesc nostalgic amintiri din timpuri atât de luminoase. PSD este, probabil, singurul partid imaculat din peisajul politic românesc.
E de presupus că nu s-au dezis de bravul om de stat Ion Iliescu tocmai pentru că socotesc juste acţiunile sale. De altfel, nici n-am auzit să le fi dezavuat cineva. Mineriadele, umilirea Regelui Mihai I, batjocorirea partidelor istorice (şi în principal a lui Coposu, dar nu numai) sunt gesturi perfect normale şi absolut necesare. În luciditatea sa nemaiîntâlnită, acest politician de incontestabilă autoritate morală a ştiut întotdeauna ce este cel mai bine să facă. Toţi, care au fost taxaţi de el într-un fel sau altul, să fiţi convinşi că au meritat-o.
Nu vă mai amintiţi cu câtă bunăvoinţă a deschis imediat după ’89 arhivele fostei Securităţi? Cu câtă generozitate a sprijinit Iliescu demersul de condamnare a ororilor comunismului. Nu mai ştiţi cum şi-a curăţat partidul de toţi foştii securişti şi de turnători? Cum, odată demascaţi de către institutul creat la iniţiativa lui, foşti colaboratori ai puterii erau deferiţi justiţiei sau eliminaţi din funcţii cheie? Ba unii dintre ei chiar trimişi în judecată. Nu realizaţi că acest partid este rezultatul indiscutabil al unor ani întregi de muncă ce vizau asanarea morală a vieţii politice? De unde credeţi că ar avea altfel liderii acestui partid puterea morală să iasă în faţă afişând atâta certitudine şi intransigenţă?
Dacă aveţi tupeul să spuneţi că nu vedeţi nimic din toate astea nu rămân decât două posibilităţi. Fie sunteţi nişte mediocri ranchiunoşi şi semi-cretini, care nu deosebesc trei trandafiri de o seceră cu ciocan. Fie nu s-a întâmplat nimic din toate cele enumerate.