Ce ne spun ăștia...

„Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?”
(Ilie Moromete)

Pentru ca ţara să poată fi guvernată în vremea asta de restrişte (iar restrişte!), e nevoie de un guvern competent, care să aibă o susţinere politică stabilă. Acesta este, condensat, rezumatul declaraţiilor care vin să explice negocierile de după alegeri. Aşa se vor putea justifica ulterior chiar şi nişte alianţe mai puţin simpatizate de electorat.
Dar să vedem ce spun ăştia aici, fără intenţia lor. Guvernul este organul executiv al statului, alcătuit pe criterii politice. Guvernul, odată desemnat, este propus spre validare Parlamentului. Deci primul loc în care e nevoie de susţinere politică este la trecerea prin Parlament. Aici, Executivul îşi prezintă programul economic (în principal) pe care îl prognozează pe durata mandatului său (teoretic de patru ani).
Ulterior, pentru a putea lua măsurile pe care le doreşte, Guvernul are nevoie de legi potrivite, care sunt „fabricate” de Senat şi Camera Deputaţilor. Iată, aşadar, a doua situaţie în care este nevoie de susţinerea politică.
Care ar fi atunci problemele? Teoretic, un program de criză nu trebuie să fie neapărat de dreapta sau de stânga. Ci s-ar cere să prevadă soluţii viabile, care să atenueze efectele negative ale recesiunii economice mondiale. Aşadar, cel puţin la nivelul discuţiei, oricine are idei bune, merită susţinut, fiindcă interesul nostru comun o cere. Prioritatea este salvarea ţării din situaţia dificilă, nu culoarea politică a unei măsuri sau a alteia.
Apoi, legile pe care le produce Parlamentul pot fi iniţiate de orice parlamentar. Ba chiar de către orice cetăţean care reuşeşte să întrunească criteriile legale în acest sens. Nimeni dintre deputaţii şi senatorii aleşi nu poate fi oprit să propună amendamentele pe care le socoteşte necesare unei legi, astfel încât s-o creeze cât mai bună. Iar parlamentarii cu alte platforme politice au un creier care le permite să evalueze orice lege sau amendament din perspectiva interesului naţiei, nu pe criterii de apartenenţă la un grup sau altul.
Ajugem la concluzia intermediară că principalele trăsături ale Guvernului ar trebui să fie competenţa şi vigilenţa, plus receptivitatea la ideile valoroase venite şi din altă parte decât propriul partid. Iar Parlamentul ar trebui să se dovedească în primul rând responsabil faţă de cei care l-au ales şi grijuliu ca executivul să n-o ia pe arătură.
Dar să ne întoarcem la ideea iniţială, pe care toate partidele politice din România o socotesc subînţeleasă. Implicaţiile par să fie în acest caz că, pentru politicienii români, nu contează deloc competenţa atâta vreme cât ea nu este haşurată corespunzător politic şi că niciun partid nu crede în capacitatea celorlalte partide de a se purta responsabil în raport cu un interes ce se situează deasupra orgoliului individual sau de grup. Se invalidează astfel ideea primatului competenţei, cât şi cea a credibilităţii formaţiunilor politice.
şi ajugem la mesajul pe care ni-l comunică ăştia, cu adevărat, aici:
1.Competenţa nu va reprezenta principalul criteriu de validare a viitorului Guvern, iar programul de guvernare nu va fi evaluat după criterii calitative.
2.Interesul naţional nu va lua faţa interesului de partid, nici măcar acum când situaţia nu se arată deloc roză.
Nu că n-am fi ştiut noi toate astea. Dar iată că ni le-au spus ei încă o dată. Să nu cumva să uităm. Ce mă surprinde totuşi este seninătatea cu care această prezumţie este socotită naturală, firească, chiar de către comentatorii fenomenului. ştiu că eu am exagerat idealizând puţin situaţia. Dar diagnosticul rămâne la fel de serios, chiar şi în condiţii normale. Probabil însă că este un fapt prea larg răspândit (în lume) ca să mai merite atenţie. Iar dumirirea de care am avut parte este un fel de a râde la o săptămână după ce s-a spus bancul.