Moartea rentabilă

Accidentul de muncă din Valea Jiului a venit ca o mană cerească pentru politicienii aflaţi în plină campanie electorală. Acum pot să folosească asta în orice chip. Pot să se plimbe cu o faţă prelungă, preocupată prin Petrila, pot să înjure guvernarea actuală sau să dea vina pe cele anterioare, în funcţie de partidul din care fac parte. Pot să fluture statistici alarmante sau, dimpotrivă, roze pe sub nasul presei. Oricum ar fi, e un prilej unic de spectacol căzut pleaşcă în panoplia candidaţilor. Un adevărat giuvaer. O mină de aur, ca să fim cinici până la capăt. Pe care se va găsi mereu cineva care s-o exploateze cum se cuvine: presa, politicienii, liderii religioşi, vedetele etc.
Aşadar, spectacolul funerar este speculat mereu. Cei mai valoroşi oameni din ţara asta sunt cei morţi. Pe de o parte e normal să fie aşa, fiindcă ei nu se mai răzgândesc, nu mai fac tâmpenii, nu mai umblă brambura. E ca şi cu sfinţii, canonizarea se face post-mortem. Însă nu despre acest sens just vreau să vorbesc. Ci despre filonul pe care îl reprezintă decesul altora.
Vă amintiţi de moartea lui Corneliu Coposu? Eu nu îmi amintesc prea multe, dar ştiu că l-am auzit atunci la radio pe Iliescu glorificând statura morală şi politică a seniorului PNȚCD. Mi-a venit să vomit, din pricină că eram la curent cu ocările, cu minciunile, cu manipulările la care fostul comunist de frunte recursese ca să-l compromită pe liderul opoziţiei româneşti de la acea vreme. Din cauza acestor adevărate campanii de denigrare publică, oricine era asociat cu Coposu devenea un adevărat paria. Însă moartea lui l-a făcut pe bătrânul bolşevic să ţopăie pe mormântul unui fost deţinut politic. Personal cred că a fost mai mult de bucurie că a scăpat de un adversar de temut decât din vreo redeşteptare intempestivă a conştiinţei. Nu cred că personajul deţine aşa ceva sau, dacă deţine, aceasta nu funcţionează astfel încât să determine autoflagelarea publică pentru propriile fapte (publice!) reprobabile.
Puţini l-au apreciat pe Coposu în timpul vieţii. Iar cei care l-au contestat nu prea ştiau de ce o fac. E un alt fapt tipic pentru naţia noastră. Ne împărţim de obicei în adulatori şi contestatari. Primii se ocupă cu osanalele fără perdea, ceilalţi cu înjurăturile fără măsură. Pentru niciunii nu contează dacă au motive sau nu. Umorile proprii sunt adevăratele imbolduri şi singurele justificări. Mult mai restrânsă este categoria formată din admiratorii critici. Adică acei oameni care ştiu să aprecieze, dar nu simt nevoia să imaculeze orice erou, să-l facă mai mult decât a fost.
Să luăm şi exemple mai notorii. Pe mormântul lui Eminescu dansează trepăduşi de toată teapa. Dacă te atingi de el cu un cuvânt, sar apărătorii neamului, iubitorii de ţară şi apărătorii valorilor adevărate. Toţi cu acelaşi discurs perimat, cu aceleaşi argumente mucegăite. O grămadă de suporteri. La fel de fanatici sunt şi contestatarii. Mai ales cei din „tânăra generaţie” care, sastisiţi de atâta eminescolatrie (şi pe bună dreptate!), nu se mai ostenesc să descopere pe cont propriu dacă individul ăla din secolul XIX merită atenţie sau ba. Ci doar reacţionează la presiunea şcolii, însă folosind exact aceeaşi metodă: nicio analiză, doar răspunsuri viscerale.
O fi un blestem că nu ştim să ne raportăm la cei morţi decât sub aceeaşi specie de atitudini ce caracterizează raporturile cu cei vii. Atâta doar că în loc de predominantele injurii, le aducem cu preponderenţă complimente, laude, osanale. Ştefan cel Mare şi (mai nou) Sfânt este un fost mare român pe vremea când nu exista noţiunea de român, care, din când în când, de atâta patriotism sufocant, mai făcea câte un raid prin Țara Românească a lui Vlad Țepeş.
În timp ce scriam la acest text, am primit vestea tristă, foarte tristă, că a murit Manu. Şi moartea lui, după cum se poate vedea deja în comentariile la articol, este prilej de spectacol, de înjurături. Unii, mai experimentaţi, vor veni cu explicaţii teologico-filosofice în dreptul unei morţi fără prea multă noimă. Că astfel de întâmplări mohorâte devin prilejuri de meditaţie e inevitabil. Dar poate ar fi indicat să fie lăsate concluziile în seama lumii de apoi, la fel şi explicaţiile prea sigure de sine sau peroraţiile prea emfatice. Să ne mulţumim cu foarte puţin, pe cât posibil.
Decesele – mai recente şi mai apăsătoare ori mai îndepărtate şi mai indiferente – sunt ocazii pentru dezmăţuri egoiste. Fundamental este să se poată profita de pe urma tuturor acestor momente de vizibilitate. Lumea se adună, e vulnerabilă emoţional, e receptivă, poate chiar disperată, trebuie stors orice beneficiu. Uneori urmărirea intereselor ia aspect de egocentrism (în termenii lui C.S. Lewis, egoistul trage tot ce poate spre sine, în timp ce egocentricul se pune la dispoziţia altora, în aparenţă, însă numai pentru a-i determina să-l observe, să-l laude, să-l compătimească).
Chiar dacă e foarte îngustă, aici trebuie să fac loc unei specii de oameni aparte. Sunt acei admiratori sau denigratori plin de patos, dar total dezinteresaţi. E posibil să se afle în eroare, însă au calitatea de a fi oneşti şi autentici. Tragedia îi frământă, însă nu cunosc alt tip de răspuns în faţa ei.
În rest, e greu să taci şi să recunoşti că nu ai explicaţii în faţa unui eveniment atât de cutremurător. E greu să delimitezi campania electorală de nevoia oamenilor de ajutor. E greu să fii discret când ai ocazia să te dai în stambă. E greu să admiţi că eşti limitat şi insignifiant. Poate că şi din această pricină încep picioarele să ţopăie fără astâmpăr, maxilarele să clănţăne discursuri necontrolate şi mâinile să indice tot felul de vinovaţi. E greu să dai vina pe Dumnezeu şi atunci te faci singur dumnezeu, pentru că Îi simţi absenţa. Şi ieşi în faţă, om mărunt care vrea să fie văzut, care a descoperit ce anume stă la rădăcina vieţii şi o retează subit.

Mai scutiţi-mă cu plantatul copacilor

M-am săturat deja de campania asta cu plantarea copacilor. N-are nimic consistent în ea. Mai scutiţi-ne! Am plantat copaci în viaţa mea. Zeci. Şi nu la îndemnuri ecologiste şi alarmiste. Că pierim, că n-o să mai avem aer. Poate că-i adevărat, dar atunci problema sigur nu se rezolvă cu un amărât de copac plantat într-un parc.
Să plantezi copaci nu e un gest de înaltă elevaţie sufletească. Nici un prilej de meditaţii patetico-filosofice. „Acela nu e om adevărat care n-a plantat un pom în viaţa lui.” Şi dacă a plantat mai mulţi? E ca Mihaela Tatu, de n ori... femeie sau bărbat? După caz. Baliverne, oameni buni. Nu e nici prilej de spectacol politic. Ce, dacă un politician a pus un copac în pământ îi creşte nivelul de bun-simţ sau i se trezeşte conştiinţa? Ştiţi prea bine că dacă i se spune de către consilierul de imagine că această acţiune îi aduce prejudicii de imagine, a doua zi, respectivul om politic s-ar lepăda de toate pădurile şi de toate livezile. Cu blesteme! Şi de toate cazmalele care au făcut posibilă nenorocirea.
Mai merg tot felul de vedete şi, chipurile, vor să planteze un copac. Groapa e gata făcută (de altul), iar respectivii iau o lopată proaspăt cumpărată de la Praktiker şi azvârl de două-trei ori pământ peste rădăcină. Apoi gata. Egal cu zero. Să plantezi copaci e corvoadă, nu distracţie. Nu se plantează unul, aşa, pentru liniştirea conştiinţei ecologice. Dacă eşti serios cu treaba asta, când termini vei fi asudat şi nu vei mai şti prea exact câţi copaci ai plantat. Vei avea băşici în palme, de la efort, şi vei fi sătul de muncă.
Demonstraţiile astea ieftine de amor pentru muma natură sunt un fel de înot în cada din baie. Hai la râu, frate-miu. Ia cazmaua pe umăr şi treci în pădure, unde se plantează puieţii, de exemplu. Fă treaba asta de dimineaţa de la ora 8-9, până după-amiaza pe la 5. În deplin anonimat. Sau du-te în grădină, când pământul e tare ca piatra, şi plantează vreo 10 pruni. Dar vezi că gropile nu tre’ să fie mai mici de 30 cm. Apoi nu uita să îi uzi în fiecare zi, dacă e secetă, până prind rădăcini. Altfel, mai bine îţi păstrezi buna-cuviinţă şi te limitezi la cultivatul florilor în ghivecele de pe balcon. Că şi ele sporesc cantitatea de oxigen şi refac ozonul distrus.
Mi se pare că toată desfăşurarea asta de forţe este un simptom. Care indică gradul de anormalitate la care s-a ajuns. Într-o vreme, oamenii făceau acest lucru firesc (cei care îl făceau), fie că stăteau la oraş, fie că erau de la ţară. Acum s-au ţicnit. Au nevoie să îi „conştientizeze” presa de nevoia de a face lucruri fireşti. Urâtă dambla. De altă parte, să revenim cu picioarele pe sol, nu toată lumea trebuie să planteze un copac. E o iluzie tâmpă să crezi că cine sădeşte un arbore devine, pur şi simplu, mai responsabil. Sau că i se reactivează ancestralele relaţii cu mediul înconjurător. Vezi, de exemplu, cazul silvicultorilor care prădează ei înşişi sute de hectare de pădure, mână în mână cu marii traficanţi de lemn. Tot astfel, există oameni care poate nu ajung prin pădure decât din an în Paşti, dar sunt foarte responsabili din punct de vedere ecologic. E clar că nu există cauzalităţi atât de liniare.
Campania pentru plantarea copacilor nu face decât să dezvăluie cât de stupizi am ajuns. Şi cred că suntem destul de la începutul drumului. Cu căţel, cu purcel, cu toată familia, en fanfare, hadeţi la plantat de copac. La singular, vă rog, să nu ne spetim. E de ajuns un gest simbolic. Dar cât mai teatral, cât mai zgomotos. Să ştie lumea. Să ştim noi. Să ne ţinem minte gestul făcut întru salvarea omenirii de la pieirea prin asfixiere.
E şi o diminuare de personalitate care se poate observa aici. Nevoia unei acţiuni nu este sesizată până când vine ziarul să ne spună. Sau televiziunea. Să zicem că se mai întâmplă, nimeni nu le ştie chiar pe toate. Dar şi motivaţia provine tot din mass-media. Iar la final, evaluarea e lăsată tot în seama presei. Atunci ce mai rămâne omului? Toate îi sunt exterioare. Nimic nu mai vine din interiorul lui decât acceptul sau refuzul. Însă asta face orice alt animal.
Omul a abdicat de la statutul său de stăpân al naturii. Nu mai ştie prea bine peste ce ar trebui să stăpânească, nu-şi mai cunoaşte „proprietatea”. Iar asta nu pentru că n-a petrecut timp suficient în preajma ei, ci pentru că o dispreţuieşte instinctiv. Se poartă ca un mic dictator, care îşi accentuează gesturile mărunte cu multă emfază şi pune în slujba lor o maşinărie de propagandă. Omul contemporan vrea să creadă că gesturile lui sunt reprezentative şi că au greutate, aşa că face tot ce poate ca să se convingă de acest fapt. Iată de ce are nevoie de presă. Ca să-i repete mereu cât de extraordinar este şi ce măreţe sunt faptele sale.
Dragostea pentru natură nu se cultivă aşa, mergând cu clasa (de elevi) la plantat copacul. Ci stând în mijlocul naturii, cunoscându-i parfumurile (şi miasmele), respectându-i comorile, acceptându-i capriciile, apreciindu-i darurile. „Comunicând” cu ea. Altfel e doar „cunoaştere teoretică”, realitate de birou. („Comuniunea om-natură”, oricât de desuet ar suna, nu era o chestie idioată, fiţi siguri.) Nici măcar în relaţie cu natura nu mai suntem în stare de gesturi gratuite sau... naturale. Moşim copaci ca să ne simţim mai bine. Sau ca să ne salvăm viitorul. Tot ce facem e de dragul propriei persoane. Egoism şi cam atât. Îmi amintesc de Chesterton sau de C.S. Lewis, care vorbesc cu pasiune despre frumuseţea obiectivă a naturii. De cât de sănătos e să fii în mijlocul ei şi să te bucuri de minunăţiile ei. Habar n-am dacă vor fi plantat copaci la viaţa lor. Iar dacă da, sigur n-au ţinut o socoteală precisă cu care să se fălească ce servicii valoroase au adus umanităţii şi stratosferei. Li s-ar fi părut indecent.

O lume mică

Lumea foștilor aristocrați și burghezi interbelici este înfățișată de G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Surprinși de schimbarea de regim politic din anii de după război, prinți, boieri sau mari industriași (care scăpaseră de pușcărie) și urmașii lor locuiau (la începutul anilor ’50) prin maghernițe mucegăite, prin mansarde insalubre, claie peste grămadă cu alți locatari complet necunoscuți. Unii, mai curajoși sau mai realiști (?!), descindeau din lumea lor bună – rămasă încă aproape intactă în memorie și în vise – direct în piața de vechituri unde își vindeau câte-un obiect dintre cele salvate de la confiscare. Dacă e să luăm ficțiunea drept document istoric – deși, în general, nu este recomandabil, dar îndrăznesc deoarece autorul este considerat „realist” –, atunci în talciocurile din București puteai achiziționa bijuterii, mobile lucrate manual (de acolo își cumpără arhitectul Ioanide, personajul principal, scrinul negru), rochii comandate la Paris, aparate casnice, dar și șuruburi, pantofi desperecheați și alte nimicuri.
Fosta protipendadă bucureșteană și românească mai păstra doar o palidă asemănare cu vremurile bune de odinioară. Ținutele de gală, după ce fuseseră dosite prin tot felul de lăzi, mutate dintr-o parte în alta, se umpluseră de molii, își pierduseră orice strălucire și orice eleganță. Nedispunând de altceva, posesorii lor le foloseau însă în continuare, devenind ridicoli și grotești, dar păstrând cumva legătura cu fericirea de altădată. Printre ei se amestecau inadaptați, care trăiau mai departe în fantezia lor, cu repede adaptabili, care deveniseră colaboratori sau chiar promotori ai noii orânduiri. O lume pestriță într-un climat de instabilitate și insecuritate. O tranziție dificilă către nu se știa ce și care urma să dureze nu se știa cât. Oameni care-și negociau viitorul fără să știe dacă-l vor avea și fără să aibă idee unde vor locui peste câteva luni sau ce vor mânca în săptămâna următoare. Năravuri ușor de neglijat altădată acum căpătau proporții amplificate, atât pe fondul acutizării lor, cât și datorită irascibilității generale mai accentuate. O societate care suferise o transformare brutală, ce răsturnase ordinea existentă și distrusese aproape cu desăvârșire vechile repere de orice natură.

Punând în oglindă și răsturnând imaginea, îmi pare că mi se înfățișează exact societatea post-decembristă. De data aceasta nu cu scăpătați, ci cu indivizi în ascensiune. Capitaliști care își agonisesc capitalul. Dar care vor și altceva, fără să știe ce. Visele lor de mărire îi mână către nevoia de legitimare. Deși și-ar dori, sunt conștienți că banii nu reușesc să acopere deficiența de reprezentare pe care o au.
Femeia coafată aproape săptămânal, cu unghiile și machiajul lucrate mereu în cabinetul de cosmetică (medicală), cu fizicul și psihicul bine întreținute în spa. Coboară dintr-un SLK, înveșmântată în blana ei de nurcă, încălțată cu cizme de la Paris și urcă apoi în... scara blocului. Poate că am exagerat puțin, dar sigur vă vine în minte măcar o figură ce seamănă fie și parțial cu descrierea de mai sus. E comic, privit din exterior, dar acolo e o frământare, un om care vrea să-și depășească modesta condiție prezentă. Am uitat să precizez că dumneaei e chelneriță la Hotel Intercontinental (încă de pe vremea lui Ceaușescu) și că n-are decât opt clase plus „profesionala”. Dar vrea să fie Doamnă.
Sau indivizii care și-au cumpărat mașini scumpe – Mercedes, BMW, Chrysler – dar stau într-un apartament mai ieftin decât propriul automobil. Și parchează mașina de lux în fața blocului, încât mereu te aștepți să iasă din vreun magazin de prin preajmă și să meargă la casa lor. Atât de nefiresc arată.
Ori acei îmbogățiți recent care se avântă cu privirea dezorientată către opere de artă. Și strâng pe lângă casă tot felul de vechituri procurate de la așa-numitele magazine de „antichități”. În unele cazuri, singura diferență între „achizițiile” lor și obiectele similare din talcioc este prețul exorbitant pe care l-au plătit. Uneori, simțind că banul le-a ascuțit și sensibilitatea estetică se dedau la investiții „artistice”, fălindu-se cu tablouri care l-ar face pe orice cunoscător adevărat să se jeneze. Un fel de carpete de pe vremuri, dar mai stilizate, mai adaptate la „noile curente”. Mânați de același elan snob își îndeamnă copiii să se culturalizeze, ceea ce uneori se și întâmplă, însă în defavoarea părintelui imprudent.
În aceeași dorință de legitimare, se simt egalii sau echivalenții peste timp ai fostei societăți înalte, fapt pentru care sunt atrași de tot felul de găselnițe: cumpără case de epocă (dar habar nu au din ce epocă), preferă geamurile înalte, „apreciază” arhitectura veche (dar nu fac deosebirea între o clădire de 100 de ani și una de 300 de ani). Au o atracție morbidă către tot ce e mucegăit, fie carte, clădire, aparat etc. În casele lor poți admira un adevărat arsenal de obiecte kitsch cu care vor să atace statutul de reședință a unei personalități spudaxite (pardon!).
Dar mai sunt și alții. Un bărbat bine, care se îmbracă foarte elegant, cu pantofii neapărat ascuțiți, costum și alte accesorii, dar care nu se potrivesc (la fel ca în cazul Doamnei de mai sus) deloc cu acareturile în care își desfășoară existența (apartament, două camere, confort II). El e, de fapt, soțul. Și e portar la o bancă. Sau șofer. Dar vrea să arate ce sânge albastru îi străbate capilarele. Iar asta merită toată cheltuiala, toată ferchezuiala, toată aparența.
Iată-ne. O lume ridicolă. Grotescă. Cu banii noștri, cu dilemele noastre. Nu merită să ne luăm prea în serios. Prea suntem mici, piperniciți. Pigmei. Uriașii (ca să reintepretez titlul unei cărți de tristă celebritate) se ocupă de altceva. Dar, priviți de la distanță, detașat, putem beneficia chiar de o anumită duioșie a privitorului.
Lumile astea de iarmaroc sunt triste în însuși comicul lor. Iese în evidență tot penibilul „progresului omenirii”. Nu trebuie decât să faci un pas în spate.