Mutarea

Vă anunţ că aceasta este ultima postare pe Re-citirea, urmând ca de acum înainte să mă citiţi, dacă doriţi, aici. Nu închid acest blog însă şi nici nu transfer textele de aici dincolo. Aşa încât tot ceea ce am scris până acum va putea fi citit în continuare. Vă mulţumesc de însoţire şi de comentarii.

Re-citirea la ceas aniversar

Am ajuns şi eu la mai multe numere rotunde sau, na, sărbătoreşti (ca să nu ziceţi că fac aluzie la cineva): 1 an, 7 luni şi 28 de zile (adică aproape 21 de luni), respectiv 107 postări. Ce pot spune acum la moment aniversar? Sunt emoţionat şi îmi urez singur să mai prind încă multe astfel de praznice. Era să-mi vărs sucul de vitamine peste tortul cu frişcă din smântână.
Să ştiţi că şi eu am tras câteva învăţăminte după atâta trudnică blogăreală.

• Prima minune care mi s-a insinuat în experienţa de viaţă blogărească a fost că foloseam acelaşi username şi aceeaşi parolă atât pe Google, cât şi pe Blogger. Am înţeles, aşadar, că există o legătură ombilicală într-astea două. Cu atât mai bine, fiindcă nu mai trebuia să-mi încarc memoria suplimentar.
• Am învăţat dup-aia că pe blogspot nu există posibilitatea să creezi pagini şi nici să clasfici după categorii. Ceea ce eu am numit „categorii” (colea în drepta, aşa) sunt de fapt „tags”. Dar ce să fi făcut? Trebuia să-mi grupez cumva gândurile debitate.
• Apoi am învăţat (de la Edi, care m-a învăţat destule şi m-a ajutat în multe privinţe – mulţam!) cum să mă înscriu pe diferite liste de ierarhizat, măsurat şi monitorizat bloguri: Blogtoplist, Trafic.ro, Tehnocrati, GoogleAnalytics. Asta e o treabă haioasă care poate ridica sau coborî stima de sine ori poate inflama orgoliul.
• M-am încumetat chiar să umblu oleacă prin codul html al blogului personal. Mici schimbări mai de grabă utile, decât estetice. În lipsă de mijloace mai performante. Dar totodată m-am ferit să introduc coduri care promiteau fericirea pe pământ, de teamă să n-o scald cu totul şi să rămân fără mica mea nefericire confortabilă.
• Am prins în timp ideea că nu contează cu adevărat ceea ce spui, ci ceea ce se crede că ai vrut să spui. Astfel că e foarte important să determini ce urmează să se creadă despre tine ca blogăr. Asta se poate face introducând mesaje subliminale în textele blogului. Toate textele pe care le-am postat, citite invers, relevă adevăratele-mi inteţii.
• Pot depune mărturie despre valabilitatea zicerii că „internetul nu te face mai prost, ci doar face ca prostia ta să fie mai vizibilă”. Totul e să te fâţâi prin locurile mai „umblate”.
• M-am lămurit că politica e la fel de nasoală chiar dacă o faci pe blog şi chiar dacă îţi repugnă. Până la urmă tot te trage după ea în hazna şi poate să te jumulească dacă n-apuci să ieşi.
• Tot experienţa acumulată m-a dus şi la următoarea concluzie înţeleaptă. Blogării declarat creştini sunt, destui dintre ei (dar totuşi nu toţi!), însăşi vocea lui Dumnezeu pe meridianele foarte prost trasate ale blogosferei. Pentru oricine vrea să înţeleagă adevărul Scripturilor, cel mai indicat este să citească ce spun blogurile. Chiar luate la întâmplare, hermeneutica lor e fără cusur, împărţind lumină şi dreptate.
• M-am nedumerit (dar mi-a fost tot învăţătură de minte) constatând că wordpress e un fel de aristocraţie, o castă superioară a blogărilor. Nu ştiu de ce. Cum intenţionez în curând să intru în rândul lor s-ar putea crede că am vrut să devin aristocrat şi eu. Deşi adevărul e că... dar tocmai vă spusesem cu vreo două-trei paragrafe mai sus că nu adevărul e important. Presupun că fiecare sunteţi în stare să presupuneţi ce aş fi vrut eu să spun şi să mă scutiţi astfel de amănunte stânjenitoare.

Ce ne spun ăștia...

„Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?”
(Ilie Moromete)

Pentru ca ţara să poată fi guvernată în vremea asta de restrişte (iar restrişte!), e nevoie de un guvern competent, care să aibă o susţinere politică stabilă. Acesta este, condensat, rezumatul declaraţiilor care vin să explice negocierile de după alegeri. Aşa se vor putea justifica ulterior chiar şi nişte alianţe mai puţin simpatizate de electorat.
Dar să vedem ce spun ăştia aici, fără intenţia lor. Guvernul este organul executiv al statului, alcătuit pe criterii politice. Guvernul, odată desemnat, este propus spre validare Parlamentului. Deci primul loc în care e nevoie de susţinere politică este la trecerea prin Parlament. Aici, Executivul îşi prezintă programul economic (în principal) pe care îl prognozează pe durata mandatului său (teoretic de patru ani).
Ulterior, pentru a putea lua măsurile pe care le doreşte, Guvernul are nevoie de legi potrivite, care sunt „fabricate” de Senat şi Camera Deputaţilor. Iată, aşadar, a doua situaţie în care este nevoie de susţinerea politică.
Care ar fi atunci problemele? Teoretic, un program de criză nu trebuie să fie neapărat de dreapta sau de stânga. Ci s-ar cere să prevadă soluţii viabile, care să atenueze efectele negative ale recesiunii economice mondiale. Aşadar, cel puţin la nivelul discuţiei, oricine are idei bune, merită susţinut, fiindcă interesul nostru comun o cere. Prioritatea este salvarea ţării din situaţia dificilă, nu culoarea politică a unei măsuri sau a alteia.
Apoi, legile pe care le produce Parlamentul pot fi iniţiate de orice parlamentar. Ba chiar de către orice cetăţean care reuşeşte să întrunească criteriile legale în acest sens. Nimeni dintre deputaţii şi senatorii aleşi nu poate fi oprit să propună amendamentele pe care le socoteşte necesare unei legi, astfel încât s-o creeze cât mai bună. Iar parlamentarii cu alte platforme politice au un creier care le permite să evalueze orice lege sau amendament din perspectiva interesului naţiei, nu pe criterii de apartenenţă la un grup sau altul.
Ajugem la concluzia intermediară că principalele trăsături ale Guvernului ar trebui să fie competenţa şi vigilenţa, plus receptivitatea la ideile valoroase venite şi din altă parte decât propriul partid. Iar Parlamentul ar trebui să se dovedească în primul rând responsabil faţă de cei care l-au ales şi grijuliu ca executivul să n-o ia pe arătură.
Dar să ne întoarcem la ideea iniţială, pe care toate partidele politice din România o socotesc subînţeleasă. Implicaţiile par să fie în acest caz că, pentru politicienii români, nu contează deloc competenţa atâta vreme cât ea nu este haşurată corespunzător politic şi că niciun partid nu crede în capacitatea celorlalte partide de a se purta responsabil în raport cu un interes ce se situează deasupra orgoliului individual sau de grup. Se invalidează astfel ideea primatului competenţei, cât şi cea a credibilităţii formaţiunilor politice.
şi ajugem la mesajul pe care ni-l comunică ăştia, cu adevărat, aici:
1.Competenţa nu va reprezenta principalul criteriu de validare a viitorului Guvern, iar programul de guvernare nu va fi evaluat după criterii calitative.
2.Interesul naţional nu va lua faţa interesului de partid, nici măcar acum când situaţia nu se arată deloc roză.
Nu că n-am fi ştiut noi toate astea. Dar iată că ni le-au spus ei încă o dată. Să nu cumva să uităm. Ce mă surprinde totuşi este seninătatea cu care această prezumţie este socotită naturală, firească, chiar de către comentatorii fenomenului. ştiu că eu am exagerat idealizând puţin situaţia. Dar diagnosticul rămâne la fel de serios, chiar şi în condiţii normale. Probabil însă că este un fapt prea larg răspândit (în lume) ca să mai merite atenţie. Iar dumirirea de care am avut parte este un fel de a râde la o săptămână după ce s-a spus bancul.

La moartea lui Ticu Dumitrescu

S-a petrecut din lumea asta Constantin Ticu Dumitrescu, omul care s-a zbătut toți anii noii democrații pentru deconspirarea foștilor informatori de Securitate, pentru accesul la propriul dosar, pentru lustrație. A reușit destul de puțin – față de cât era de făcut. În mod aproape inexplicabil, instalarea la putere a partidului din care făcea parte (PNȚ-CD) nu i-a adus sprijinul pe care, poate, mulți l-ar fi așteptat. Astfel că legea (187/1999) de funcționare a CNSAS a fost adoptată – cu amputări care l-au dezamăgit pe inițiatorul ei – abia în 1999, deci chiar pe final de mandat. Imediat, la conducerea instituției a fost instalat Gh. Onișoru, care, având susținerea reprezentanților PSD și PRM în Colegiu, a încetinit cât a putut activitatea de deconspirare.
C.T.D. a fost ținta multora, dar a rezistat bine. Probabil și din cauză că nu i se putea găsi nimic cu adevărat compromițător la dosar. Acest fapt nu i-a împiedicat însă pe unii să-l treacă în listele foștilor colaboratori de vază a Securității. Este și cazul Asociației Civic Media, care, într-unul din înverșunatele articole împotriva Raportului Tismăneanu, încearcă să decredibilizeze și persoana lui Ticu Dumitrescu. De notat că acest text apărea în perioada în care se discuta intens despre dosarele preoților, iar biserica se opunea vehement ca CNSAS-ul (din care făcea parte și fostul deținut politic) să le facă publice. Ulterior s-a și obținut ca foștii informatori bisericești să fie discriminați pozitiv.
În ciuda tuturor înfrângerilor, a opozițiilor, a denigrărilor, acest om și-a urmărit în mod admirabil și cu multă tenacitate obiectivul. Și nu într-un spirit vindicativ personal, ci din simț civic, fiindcă acțiunile lui vizau societatea românească în ansamblu. Fără să beneficieze de mediatizare masivă, el reprezenta o voce a conștiinței care, atunci când se produceau derapaje (voite sau accidentale), se făcea auzită fără echivoc. Multora, care visau amor socialist între hotarele țării, nu le-a plăcut ceea ce a făcut Ticu Dumitrescu, văzând îl el doar un agitator, un individ care tulbură liniștea depersonalizatoare și amnezică pe care ne-o aducea Iliescu & Co.
E limpede că s-a mai dus un reper moral al vieții publice românești. Puține au mai rămas. Iar cu ajutorul diferitelor grupuri de interese se va așterne încet liniștea peste toți. Pentru ca viitorul să nu ne mai arate acuzator cu degetul.

De la Cristoiu, de ziua lui, numai banalități...

Cristoiu a împlinit recent 60 de ani. Ocazie cu care Marius Tucă i-a luat un interviu. Ocazie cu care marele comentator politic, jurnalist și scriitor (parțial ratat) și-a dat măsura învățămintelor trase de pe urma celor trăite.
Poate că subiectivismul meu exacerbat îmi joacă feste, dar mi se pare de o îngrozitoare platitudine tot ce spune. Nu mă aștept să scoată numai cugetări de mare profunzime, nici să dea lecții de viață. Dar să ajungi să privești totul ca pe un spectacol menit să-ți distreze ție neuronul e crunt! Titlul articolului mi se pare de aberantă candoare: „Sper să prind prăbușirea capitalismului și revenirea comunismului”. Singura circumstanță atenuantă ar fi că omul glumea. Deși nu pare deloc.
Oricum, după propriile mărturisiri, individul o ducea bine (chiar mai bine) înainte de ’89, doar era de la „Scânteia tineretului”. Așa că lui îi e totuna. Pentru el, evenimentele sunt doar „interesante”, nu au vreo miză morală. În orice caz, nu-l prinde bine această „detașare”, această „echidistanță”.
Nu mai văd vreun motiv pentru care l-aș putea socoti o autoritate. Sau o voce de luat în seamă. Măcar de dragul imaginii tot trebuia să se străduiască să scoată ceva interesant pe gură. Ceva ce măcar să simuleze înțelepciunea ori sclipirea intelectuală. Îmi amintesc acum de găina care năștea pui vii (din ziarul condus de Cristoiu a aflat România știrea epocală). Iaca, încă un eveniment. Precum comunismul. Sau capitalismul. Doar unii plătesc cu capul. Ceilalți privesc spectacolul. Și mai vor. Nu-i așa?
Cireașa de pe tortul de ziua lui este citatul final. Putea alege orice, din orice autor, din orice epocă. Dar l-a ales, foarte inspirat, pe Fidel Castro. Mare om, mare realizare. Stimați telespectatori, emisiunea noastră a ajuns la final, vă mulțumim pentru atenție (deși dacă erați mai atenți, nu mai aveam cui să mulțumim). Închideți televizorul și nu-l mai deschideți niciodată la „Sinteza zilei”. Regretăm, domnule Gâdea.

Stânga învingătoare, stânga învinsă

Pentru mine, victoria stângii înseamnă că majoritari între cei care au ieșit la vot au fost pensionarii, țăranii, chiriașii caselor naționalizate, adică acei oameni care se lasă repede impresionați de cursivitatea discursivă a unor demagogi de profesie. PSD nu dovedește decât că mizează pe un electorat stabil, monolitic și relativ inert.
Semnalele imediate par să trimită către o reluare a alianței PDL-PNL. Toate combinațiile sunt însă posibile, iar politicienii vor ști să le argumenteze, indiferent cât de tare și-ar trăda electoratul prin pactul încheiat post-electoral. Viitorul guvern va avea de înfruntat o criză economică, spun specialiștii. Deocamdată, această criză este în mare parte un baubau inform care trebuie arătat votanților pentru a dovedi responsabilitatea pe care politicienii o simt apăsându-le grumazul.
Dar criza ca atare există. Forma ei exactă e puțin predictibilă. E însă de așteptat ca și la nivel social să se înregistreze o criză. Dincolo de factorii ce țin de cauzalitatea directă (șomaj, sărăcie, incertitudine – cu toate consecințele lor) există deja o moștenire care s-a acumulat în timp. Copiii părăsiți de părinții care au plecat să lucreze în străinătate au crescut și sunt mai apți pentru fapte grave – acestea nu vor întârzia se se manifeste. Capacitatea de ripostă a individului în fața coerciției statale a sporit pe fondul tergiversării unor măsuri categorice și exemplare. Poliția și justiția pe care o aplică aceasta sunt un fel de prost al familiei, mai imprevizibil, dar fundamental inofensiv.
Va fi foarte greu de guvernat pentru noul executiv din cauză că pentru o majoritate importantă a românilor statul nu mai poate fi învestit cu atributele transcendente care îi conferă prestigiul. Dreptatea, libertatea, egalitatea, siguranța, sentimentul apartenenței sunt categorii care stârnesc ilaritate dacă sunt asociate cu ideea de stat în România. Românii au destul de multe de împărțit între ei (cu pistoale, leviere și alte scule din dotare) încât coeziunea în jurul ideii de națiune să mai poată fi cu adevărat plauzibilă.
S-ar putea să am o viziune sumbră, dar îmi pare că pentru mulți locuitori ai săi, România nu este mai mult decât un azil de noapte al celor fără casă, un loc unde vii serile o vreme, fără să fii sigur dacă și mâine mai prinzi loc. Prioritar este să profiți de pe urma fiecărei ocazii ce ți se oferă în acest timp, cu gândul însă la ceva calitativ mai bun.

Stânga însă a și pierdut un pilon nu lipsit de importanță. Dacă rezultatele rămân esențial nemodificate, una dintre marile realizări ale uninominalului este, la o primă privire, eliminarea PRM din Parlament. Eșecul se datorează și lui Gigi Becali, care a atras către PNG o parte din cei care probabil ar fi votat cu Vadim.
E interesant de urmărit ce se va întâmpla pe viitor. Fiindcă nemaiexistând listele de partid (deși există totuși, într-o formă voalată), foștii aghiotanți ai „tribunului” vor trebui să-și caute de lucru. În plus, atenția de care se va bucura partidul din partea presei va scădea simțitor. S-ar putea să asistăm, în aceste condiții, la o migrație în masă a foștilor peremiști către partidele parlamentare. Chiar dacă nu vor beneficia de locuri în Cameră sau Senat, se vor alege măcar cu beneficiile finaciare consecutive preluării puterii, de pildă. Partidul în ansamblu nu e mort, fiindcă are o rețea de consilieri locali și de primari care contează. Însă e de urmărit cum se vor orienta politic, odată intrați în această eclipsă.
CVT însuși e greu de crezut că va accepta poziția de „locotenent” al vreunui potentat al momentului, așă că s-ar putea să intensifice atacurile și măscările în ziarul propriu, ca să nu piardă cu totul atenția publică și să alunece în uitare. Cu siguranță va mai urla câteva zile sau săptămâni de acum înainte despre fraudele care l-au scos din joc și despre măsluirea alegerilor. Personal mă tem că noaptea asta s-ar putea să fie un sfetnic rău, care să ridice cu forța procentele PRM către pragul electoral.
Dincolo de asta, dacă acest partid extremist dispare din prim-plan, s-ar putea să ia odată cu el și supapa ce permitea defulările unor categorii ce se simțeau astfel măcar auzite, dacă nu ascultate. E posibil ca alte grupări extremiste să preia ideile cărora Vadim le-a fost atâta vreme portdrapel.
Deocamdată, lucrurile arată cam la fel de mohorât precum înainte de alegeri. Rămâne ca viitorul să ne contrazică.