Ce ne spun ăștia...

„Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?”
(Ilie Moromete)

Pentru ca ţara să poată fi guvernată în vremea asta de restrişte (iar restrişte!), e nevoie de un guvern competent, care să aibă o susţinere politică stabilă. Acesta este, condensat, rezumatul declaraţiilor care vin să explice negocierile de după alegeri. Aşa se vor putea justifica ulterior chiar şi nişte alianţe mai puţin simpatizate de electorat.
Dar să vedem ce spun ăştia aici, fără intenţia lor. Guvernul este organul executiv al statului, alcătuit pe criterii politice. Guvernul, odată desemnat, este propus spre validare Parlamentului. Deci primul loc în care e nevoie de susţinere politică este la trecerea prin Parlament. Aici, Executivul îşi prezintă programul economic (în principal) pe care îl prognozează pe durata mandatului său (teoretic de patru ani).
Ulterior, pentru a putea lua măsurile pe care le doreşte, Guvernul are nevoie de legi potrivite, care sunt „fabricate” de Senat şi Camera Deputaţilor. Iată, aşadar, a doua situaţie în care este nevoie de susţinerea politică.
Care ar fi atunci problemele? Teoretic, un program de criză nu trebuie să fie neapărat de dreapta sau de stânga. Ci s-ar cere să prevadă soluţii viabile, care să atenueze efectele negative ale recesiunii economice mondiale. Aşadar, cel puţin la nivelul discuţiei, oricine are idei bune, merită susţinut, fiindcă interesul nostru comun o cere. Prioritatea este salvarea ţării din situaţia dificilă, nu culoarea politică a unei măsuri sau a alteia.
Apoi, legile pe care le produce Parlamentul pot fi iniţiate de orice parlamentar. Ba chiar de către orice cetăţean care reuşeşte să întrunească criteriile legale în acest sens. Nimeni dintre deputaţii şi senatorii aleşi nu poate fi oprit să propună amendamentele pe care le socoteşte necesare unei legi, astfel încât s-o creeze cât mai bună. Iar parlamentarii cu alte platforme politice au un creier care le permite să evalueze orice lege sau amendament din perspectiva interesului naţiei, nu pe criterii de apartenenţă la un grup sau altul.
Ajugem la concluzia intermediară că principalele trăsături ale Guvernului ar trebui să fie competenţa şi vigilenţa, plus receptivitatea la ideile valoroase venite şi din altă parte decât propriul partid. Iar Parlamentul ar trebui să se dovedească în primul rând responsabil faţă de cei care l-au ales şi grijuliu ca executivul să n-o ia pe arătură.
Dar să ne întoarcem la ideea iniţială, pe care toate partidele politice din România o socotesc subînţeleasă. Implicaţiile par să fie în acest caz că, pentru politicienii români, nu contează deloc competenţa atâta vreme cât ea nu este haşurată corespunzător politic şi că niciun partid nu crede în capacitatea celorlalte partide de a se purta responsabil în raport cu un interes ce se situează deasupra orgoliului individual sau de grup. Se invalidează astfel ideea primatului competenţei, cât şi cea a credibilităţii formaţiunilor politice.
şi ajugem la mesajul pe care ni-l comunică ăştia, cu adevărat, aici:
1.Competenţa nu va reprezenta principalul criteriu de validare a viitorului Guvern, iar programul de guvernare nu va fi evaluat după criterii calitative.
2.Interesul naţional nu va lua faţa interesului de partid, nici măcar acum când situaţia nu se arată deloc roză.
Nu că n-am fi ştiut noi toate astea. Dar iată că ni le-au spus ei încă o dată. Să nu cumva să uităm. Ce mă surprinde totuşi este seninătatea cu care această prezumţie este socotită naturală, firească, chiar de către comentatorii fenomenului. ştiu că eu am exagerat idealizând puţin situaţia. Dar diagnosticul rămâne la fel de serios, chiar şi în condiţii normale. Probabil însă că este un fapt prea larg răspândit (în lume) ca să mai merite atenţie. Iar dumirirea de care am avut parte este un fel de a râde la o săptămână după ce s-a spus bancul.

Viitorul nostru va fi corect politic sau nu va fi deloc

După cum probabil că cei mai mulţi ştiţi, profesiile a căror denumire englezească cuprindea odiosul cuvânt „man” au fost cosmetizate în ton cu tendinţele corecte politic. Astfel s-a ajuns, de pildă, la „policewoman”, care, ne explică Webster Online, înseamnă „a woman policeman”. Ironică explicaţie. Se preferă, de asemenea, exprimările neutre gen „policeperson” sau „businessperson”. E mai trendy şi mai în ton cu moda cea corectă să foloseşti astfel de termeni.
Dar pun pariu că în cazul în care creierele luminate – intermitent şi cam în regim de avarie – ale stângii luptătoare pentru terminologie s-ar screme suficient, ar realiza cât de catastrofală este găselniţa lor actuală. „Person” este, nici mai mult nici mai puţin, noţiunea care se aplică în creştinism ipostasurilor Sfintei Treimi. Oricând spui „persoană” (ca să folosesc termenul tradus), te referi în mod involuntar la creştinism. Ce poate fi mai îngrozitor pentru un stângist militant? E ca şi cum ai spune deodată: pro-viaţă, rugăciune şi icoane în şcoli, Dumnezeu există etc... De-a dreptul scandalos! Sperăm să-şi dea seama de această gravă eroare şi s-o remedieze. Iată câteva sugestii. Ar putea încerca să folosească termenul „people”. Ar suna mai în acord cu spiritul colectivist al socialismului: „policepeople”. Deşi nu ştiu dacă îndură gramatica asemenea născocire. Avantajele ar fi însă colosale. În fiecare profesie ne-am simţi cu toţi reprezentaţi. Am putea lărgi ideea de „family” la scară planetară. Cu siguranţă, folosind cuvinte cu atâta greutate, inevitabil ne-am iubi mult mai mult, am deveni mai umani, mai general umani, până la dispariţia definitivă a diferenţelor care în mod abuziv ne separă de atâtea milenii.
Dacă acest cuvânt nu s-ar califica totuşi, datorită lipsei lui de specificitate sau din pricina îndărătniciei gramaticale, se poate încerca „individual”: „businessindividual”. E mult mai polemic, e modern. Deci se poate miza pe lipsa lui de religiozitate creştină. Ba chiar pe protestul lui anticreştin. În fond, „individul” se opune „persoanei”. „Individul” exprimă autonomia şi drepturile nelimitate pe care le-a dobândit omul mai ales de la sfânta Revoluţie Franceză încoace. Iar cu „individul” e mult mai simplu să te integrezi în orice nirvană disponibilă şi deschisă non-stop sau în alte locuri privilegiate de dizolvare în zeama absolută. Indivizii pot deveni uşor un amestec păstos şi omogen, persoanele (cele care poartă pe drept acest nume) nu pot renunţa la derivatul lor supărător: personalitate. Astfel că orice amestec de persoane rămâne eterogen.
Mă gândesc însă, fiindcă tot vorbeam despre „policeperson”, că nu s-a ţinut cont când s-a inventat acestă denumire considerată satisfăcătoare de câinii-ofiţeri. Ei duc greul alături de colegii lor humanoizi, dar în nomenclatorul de profesii nicio recunoaştere oficială. Nu m-aş mira să deminsioneze în masă când vor realiza nedreptatea şi toată povestea să se lase cu schelăituri şi vaccinări antirabie.
Ca să se evite nenorocirea, poate ar fi de luat în considerare o formulare şi mai generală, de tipul: „policecreature”. Aici, vorba cântecului, n-ai mai şti precis care-i om şi care-i câine. Gradul de generalitate este mult crescut. Pot să se înroleze chiar şi pisici, şoareci, şerpi, broaşte şi papagali. Titulatura îi încape fără discriminări pe toţi. Deşi, dacă mă gândesc mai bine termenul nu s-ar califica. „Creatura” presupune un creator. Şi iar ajungem la necazuri. Ideologia ne distruge lexicul nu alta. Nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa transpirată de trudă şi de scuipaturi în sân.
Se poate merge atunci către un cuvânt care e acceptabil chiar şi pentru evoluţionismul darwinist cel mai dogmatist: „mammal”. „Businessmammal”, de exemplu. Chiar şi maimuţele îşi vor putea lua liniştite laptop-ul sub... membrul superior şi să-şi vadă de afaceri cu banane. Sau cu purici colectaţi de la surate. Indiferent, treaba lor.
Realizez însă că tocmai am nedreptăţit protozoarele. Ca să nu vorbim de mult mai periculoasele nemanifere precum reptilele sau peştii carnivori. Propun repede, ca să scăpăm cu faţa curată şi cu trupurile întregi: „living being”. Are dezavantajul lungimii, e cam ineficace, dar rezolvă problema. Şi asta e tot ce contează. Plus că sună aproape ca un rang, nu mai e o simplă profesie, ci un titlu, o funcţie.
Cu tot efortul meu de a împăca lupul şi capra din cimilitură, am uitat... varza. Plantele, se ştie, au şi ele drepturile şi demnităţile lor. Mă întreb când se va trezi lumea asta crudă şi nesimţită la realitate şi va înţelege cât rău facem cireşului când îi smulgem cu nepăsare roadele. Sau cât suferă mărul când îl scuturăm cu nerv. Nici nu mai pomenesc de fructele pe care le zdrobim sau le fierbem fără pic de conştiinţă. Fără inimă. Poate că am cam sărit puţin gardul şi am luat-o pe arătură. Dar totuşi, ecologiştii militanţi trebuie să ceară şi ei dreptul la reprezentare pentru plantele pe care le apără. Iar când vom auzi pentru prima dată titulaturi precum „policething” sau „businessthing” ori „clergything” cred că toate grijile noastre vor dispărea. Şi vor da buzna toate obiectele laolaltă în fericirea fără margini a nediscriminării în stare pură. Asta până se va revolta antimateria.

Hop ș-o manea!

Maneaua pare să aibă, pentru destinatarii ei, un rol cathartic. Exhibarea simbolică a mușchiului în fața dușmanului, pedepsirea în abstract a iubitei infidele, fictiva revanșă financiară în fața celor mai cu parale sunt motive recurente în textele maneliste. Subiectele sunt însă tratate la nivelul minim de complexitate, în regimul unei logici liniare și previzibile. Astfel că nu se poate estima dacă efectul este unul purificator, în ultimă instanță, sau unul instigator.
Nu sunt expert, dar câteva observații tot îmi permit să fac în virtutea propriilor experiențe muzicale, fără teama că aș risca amatorismul. Majoritatea interpreților acestui gen muzical (poate fi numit astfel?) se străduiesc să-și însușească acel timbru de puber eunuc sau, în cazul femeilor, de pisică strânsă cu ușa.
Toate piesele, atâtea câte am auzit eu, sunt însoțite de inevitabilul tremol realizat pe sintetizatoare electronice, dar care ar vrea să reproducă instrumente cu rezonanțe, probabil, arăbești (buzuc?, mijwiz?). De cele mai multe ori reușesc însă doar să maimuțărească și stilul și instrumentul.
Marele neajuns este redundanța atât sonoră, cât și ideatică a acestor produse muzicale... Se spune că cele mai inocente lecturi implică identificarea cititorului cu personajul (Matei Călinescu). Nu cred să greșesc prea mult presupunând că și manelele se pretează unei receptări similare lecturii, că doar nu degeaba au toate text. Cum acestea nu excelează prin complexitate și profunzime, nu ar avea de ce să necesite prea mare efort de receptare. Mai mult, hedonismul generalizat și aroganța stupidă ce se asociază în cazul multor fani ai acestui gen conduc inevitabil la imperativul rudimentarității lor.
Manelele, ca orice text, cred că, pe de o parte stabilesc un nivel al receptării, iar pe de altă parte modelează un orizont al așteptărilor. E imposibil ca un ascultător asiduu să nu fie marcat în vreun fel de „universul” acestora: personaje, teme, obsesii, paradigmă, expresie verbală. Dimpotrivă, cred că e valabil exact contrariul. Fanii le preferă tocmai pentru că îi reprezintă – măcar în parte – și pentru că îi distrează. Acesta este nivelul de divertisment pe care ei îl preferă și care, totodată, conține tipul de mesaj cu care se identifică. Nu vorbesc aici de ascultători ocazionali, ci de cei care ascultă zilnic și aproape exclusiv manele.
Recunosc că nu pricep ce anume îi determină pe destui să asculte așa ceva neîntrerupt. Pe mine mă irită și acompaniamentul (aproape invariabil același), și vocile gâtuite, și versurile bezmetice. Ca să fiu onest până la capăt, trebuie să admit că au existat și câteva situații când nu m-a deranjat o manea sau chiar mi-a stârnit curiozitatea. Oricum, nu cred, în ruptul capului, că obsesia manelistă ar putea produce valori (culturale, morale, intelectuale) sau ar putea stimula, de exemplu, gâdirea critică ori analitică. Eventual stârnește niște zone întunecate care pot alimenta agresivitatea și așa destul de ridicată a destinatarilor.
Am văzut recent și niște... videoclipuri. Nu știu dacă genul acesta va fi având produse mai rudimentare și mai de prost gust. Nici măcar televiziunea alb-negru nu cred să fi asistat la atâta lipsă de... orice: n-au nici naturalețe, nici story, nici idee, nici happening, nici senzualitate, nici umor, nici melodramă. Arată ca un fel de butoi cu murături în care cineva a adăugat zascuscă și compot. Asta în ce privește „gustul”. Cât despre imagini și cadre, perspective și lumini, tot ce am văzut (nu mult, că e greu de suportat) este de un ridicol fără pereche. Doar un exemplu: el (nu știu cum îl cheamă) cântă de scheaună boxele și apare – simultan! – în două imagini (față și profil) desincronizate; într-una parc-ar fi ecoul fantomatic al celeilalte. Nu știu ce voia să sugereze, dar arăta ca și cum doi frați gemeni legați cu funii invizibile de același par ar fi obligați să cânte o „horă” pe care fiecare o știe altfel. După câteva secunde, într-un alt cadru, el e cu o ea (că deh!...), care privește spre dânsul la fel de languros ca spre aragazul năclăit. N-am stat să văd dacă „se iau” (deși am văzut o fază când ea coboară pe niște scări și îi sare lui în gât, dar din când în când privește spre camera video, care e undeva în stânga lor), nici dacă au mașini „bengoase”. Însă nici n-am simțit că pierd prin lipsa mea de interes.
Dar trebuie să fiu cinstit și să spun că am întâlnit ascultători de manele care s-au comportat admirabil (în limitele unui bun-simț comun, nu al etichetei de salon) și care au recurs cu naturalețe la gesturi altruiste gratuite. Deci nu există o cauzalitate simplistă și directă între manea și lipsa de caracter. Cu toate acestea, ar fi interesant de studiat influența pe care o exercită audiția sistematică a manelelor asupra ascultătorilor (și estimez, fără nicio dovadă și fără obiectivitate științifică, că rezultatul ar fi îngrijorător).

Reperul

În România sunt foarte puține lucruri stabile. Legile se schimbă de la o zi la alta, prețurile urcă încet, dar sigur, cursul valutar fluctuează incredibil, dobânzile sunt în continuă mișcare, oamenii schimbă profesii sau locuri de muncă, schimbă mașinile, iar unii schimbă țara. Alții, sărmanii, sunt nevoiți să-și schimbe soții cu care s-au însoțit pentru o viață.
În acest carusel al schimbărilor politicianul rămâne stabil. Pe el mereu îl găsești într-un loc foarte precis: acolo unde sunt banii. Niciodată nu îl poți pierde din vedere, atâta vreme cât știi cam pe unde se aglomerează resursele finaciare. El stă cuminte la lada cu zestre a țării, fie ploaie, fie soare, fie crivăț, fie austru, fie Katrina, fie cutremur. Manifestă o fidelitate de câine devotat.
Stabilitatea aceasta extraordinară este determinată de mobilul care îl mână în viață pe politician: interesul personal. El nu-și trădează niciodată acest scop suprem. Partidele politice, orientările doctrinare, alternața la putere, toate nu fac o ceapă degerată când vine vorba de ținta perpetuă și imuabilă a politicianului. Politicianul este dispus să sacrifice orice partid, orice ideologie, orice convingeri ca să nu-și întineze idealul. Și să mai spună cineva că nu e impresionant!...
Dar acest deziderat – interesul – presupune coagularea unor forțe favorabile care să sprijine transformarea și menținerea lui în realitate. Așa că politicianul se orientează imediat spre locurile unde se administrează puterea. Odată ce deține putere, interesul personal e protejat de capriciile legii sau ale milițienilor, de intemperiile economice și dezastrele naturale. Banii vin, practic, de la sine, fără efort și sudoare.
Ajuns aici, politicianul știe foarte bine că trebuie să se mențină în proximitatea zonelor favorizate. Iar atunci se naște în el afecțiunea pentru ceilalți. Cu lacrimi în ochi și cu capul plin de idei se îndreaptă înfierbântat către votangii (Dan Puric). Acestora le promite marea cu sarea, îi mângâie pe creștet, îi gâdilă sub bărbie, îi scarpină în coarne și îi frecționează pe burtică (toate astea metaforic vorbind, desigur) ca să primească votul lor. Îi preferă, de obicei, proști și mulți, cât mai proști și cât mai mulți.
Odată procesul electoral încheiat, afecțiunea se suspendă și se conservă pentru următoarele alegeri – de înțeles, date fiind dozele extrem de reduse și prețioase. Politicianul revine la lucruri mai pragmatice și mai stabile: propriile interese.
Pe acest traseu ciclic e imposibil să pierzi din vedere politicianul, fapt pentru care poate fi declarat, cu toată convingerea, omul cel mai stabil din România. E ca un ou într-o căldare: se mișcă, se agită, dar nu va sări niciodată afară și mereu va fi direcționat, gravitațional, către fundul recipientului. Iaca, așadar, cine stă la baza societății noastre, cine este cu adevărat talpa țării, cine este reperul în funcție de care noi, ceilalți, ne calculăm traiectoriile, rătăcirile și întoarcerile acasă.
Politicianul nu se dă dus din locul lui precum Nică din Humulești. El este un exemplu de perseverență, de tenacitate, de abnegație, de devotament, de consecvență, de vitalitate. Dacă politicianul și-ar pierde fixitatea care îl caracterizează, am ajunge să trăim o dramă precum cea a nefericitului Moromete: ne-ar duce urmașii cu roaba la groapa de gunoi a istoriei. Ferice de noi însă că suntem contemporanii acestei specii-reper: politicianul.
În viitor, ei vor deveni icoanele preasfinte ale hagiografiei politice românești. Succesorii noștri vor rosti cu revernță aceste nume sacre. Vor scuipa în sân și vor săruta pioși relicvele lor... de pe bancnote și monede. Long live the thing!

Publicitate și reacțiune

Înțelepciunea populară nu există doar în discursurile naționalist-demagogice. Există în experiența poporului lucruri care ar merita multă și răbdătoare atenție, însă nu cred că o vor obține vreodată. Unul dintre motive ar putea fi acesta: sunt idei prea nepopulare și ar strica năravurile societății capitaliste.
Iau două proverbe arhicunoscute și le plimb puțin prin piața ideilor (devenite) subînțelese să vedem ce se întâmplă. Zice românul așa: Lauda de sine nu miroase a bine. Cam toată lumea e de acord, în principiu, cu această idee. Și nimeni nu îi place pe lăudăroși. Fiecare se ferește de acei indivizi care, din orice conversație, ajung să spună cât de tari, mari, deștepți, șmecheri și bănoși sunt. Doar cei care se simt provocați să se laude la rândul lor, le țin isonul.
Alt proverb în aceeași notă: La pomul lăudat să nu te duci cu sacul mare⁄gol. Îndemnul e la circumspecție. Lucrurile care stârnesc elogii prea multe și deșănțate trebuiesc asezonate cu un pic de scepticism, cu o detașare sănătoasă. Acest proverb s-ar vrea probabil un vaccin de precauție împotriva admirației pripite și tâmpe, împotriva entuziasmelor naive.
Dar această înțelepciune deosebit de apreciată – atâta vreme cât nu stă în calea „progresului” – devine ridicolă și reacționară în fața realității. Cine își poate închipui comerțul capitalist fără sufletul lui: fără reclamă, fără promovare? Orice produs trebuie înconjurat cu o strategie de marketing, adică de laudă în gura mare. Să nu confundăm reclama de acum cu toba din satele de odinioară. Rolul toboșarului era unul de informare, nu de persuasiune. Actualele strategii puse în slujba vânzărilor sunt menite să convingă, să atragă. Iar proverbul românesc se potrivește în context precum Directiva CEE 89/622 pe pachetele și reclamele la țigări: e acolo, dar nu interesează pe nimeni.
Ca să fie limpede că există o legătură antagonică între proverbul popular invocat și publicitate, adaug truismul că orice reclamă se concentrează exclusiv pe plusuri. Nici cele mai nonconformiste idei publicitare nu se rezumă la o prezentare obiectivă și echidistantă a produsului. Altfel ce rost ar mai avea banii (foooaaarte mulți) orientați către acest departament?
Însă lucrurile nu se opresc aici. Societatea începe să capete acel tip de structură ce reclamă imperativ autopromovarea individuală a membrilor săi. Vorbeam într-o postare anterioară despre omniprezentul sivi. Practic ni se cere explicit să ne lăudăm de unii singuri. Iar asta nu doar contrazice înțelepciunea populară, ci reduce omul la statutul de marfă. El este unul dintre produsele perisabile(!) disponibile la un moment dat pe piață. Cel mai bine se vede asta la așa-numitele vedete. Acestea se recicleză de câte ori este nevoie, ca să prindă un trend ascendent pentru cariera proprie. Iar când metamorfozele nu mai sunt posibile, iese din scenă ca orice piesă uzată.
Interesant e cum s-a inversat complet percepția. Dacă odinioară era rușinos și suspect să te elogiezi singur, acum ești prost și ciudat dacă nu te lauzi. Profesorii, spre exemplu, trebuie să întocmească nesfârșite dosare, în care să aducă dovezi pentru care să primească puncte. Iar punctele acestea nu evaluează performanțe, ci cantități, activități.
E important să faci valuri, nu contează apele în care te scalzi. Poți să stai toată viața într-un lighean, important e să generezi tsunami. Nu contează că nu știi să înoți sau că altul a făcut ocolul pământului în tăcere. Importantă e vizibilitatea, nu consistența. Ba contează și consistența: dacă ești consecvent în selfpromotion.
Nu vreau să glorific înțelepciunea arhaică, însă din povestea asta se desprinde un lucru cert. Cândva exista un simț al demnității, al proporției și al ridicolului. Acum nu mai există. Atât de tare ne-a progresat mentalitatea încât nu mai suntem în stare să ne ironizăm și să ne privim de la distanță. Decât dacă ne admirăm și ne pupăm singuri... posteriorul în speranța că astfel vom deveni rachete.
Eu zic așa: dacă nici acum nu reușim să punem de un turn Babel ca lumea, atunci brandul nostru e o investiție execrabilă.

CV-ul

Siviul este cea mai răspândită şi mai accesibilă formă de ficţiune. Toată lumea vrea sivi, toată lumea are sivi, toată lumea scrie sivi. Greşesc, nu toată lumea scrie sivi. Aşa cum nu toată lumea scrie ficţiune. Unii apelează la cei care „se pricep” mai bine, să le scrie ei siviul.
Această foaie cu nume faimos este un paravan care eludează minusurile şi pune în tuşe groase plusurile. Siviul devine astfel o modalitate de evaziune din calea realităţii dezamăgitoare. Eşti slab, nu te vrea nimeni, nu-i nimic, scrie un sivi şi te vei simţi mai bine. Aşadar, iaca și rolul cathartic al siviului.
Prost să fii, sivi să ai. Pe bune! Nu interesează aproape pe nimeni dacă ai vocaţie de, să zicem, profesor. Câte puncte ai? Asta contează, aşa că, fârtaţilor, adunaţi puncte, de peste tot. Poate, Doamne fereşte, vocaţia ta se leagă de activitatăţile instituţionalizate de fundaţii. Ştii ce trebuie să faci? Să trimiţi un sivi. Vocaţiile luate prea în serios pot fi de-a dreptul dăunătoare. După sivi, Maica Tereza n-ar fi putut „aplica” la vreo organizaţie caritabilă, fiindcă n-a făcut cursuri de asistenţă socială. Când te angajezi, când te dezangajezi, când taci, când vorbeşti, cel mai important lucru pe lumea asta este siviul.
Siviul ţine loc de creier. Siviul ţine loc de suflet. Siviul ţine loc de conştiinţă. E un dublu mult mai credibil şi mai interesant. Siviul e nasul din nuvela omonimă a lui Gogol. Numai că e multiplu, nu singular, are clone care circulă indepedent de posesor prin lume.
Siviul ameninţă transcendentul, fiindcă ţine, din ce în ce mai mult, de sensul fundamental al vieţii. Generează crize existenţiale.
Textul acesta precum şi blogul meu vor da bine, desigur, la un moment dat, pe siviul meu. Atunci, nu-i aşa?, trebuie să fiu perseverent și consecvent. Cine ştie din ce belea mă scapă sau ce profit îmi aduce. Nasul... ăăă siviul.

Termeni subiectivi - Corectitudinea politică