Să ne plângem... (de învățământ)
Azi de învățământ. Că e de actualitate.
S-a copiat la BAC. De fapt, se copiază de mai multă vreme la acest examen. Protocolul e un nărav intrat în firescul existenței. Părinții știu că îi așteaptă o cotizație de plătit. Elevii știu că toți vor lua BAC-ul dacă nu sunt chiar prostănaci (explicație: prostănaci înseamnă aici indivizi care nu știu să folosească eficient o fițuică sau altă „sursă” sub privirile îmblânzite pe bani ale supraveghetorilor). Profesorii așteaptă „masa și... felicitările” la locul unde prestează activitatea pentru care s-au înscris: corectura sau supraveghere.
Foarte puțini sunt cu adevărat deranjați de fenomen. Doar excepții. Adică sunt unii (elevi și părinți) cu principii (sau pur și simplu știu că n-au motive) care nu vor să plătească, însă sunt considerați niște profitori, pentru că, deși nu cotizează, vor beneficia de tratamentul obținut cu strădania șpăguitorilor. Așadar, moral e să dea și ei. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrurilor. Atfel se traduce etica și justețea unei atitudini. Nu contează cine apără o cauză dreaptă, ci câți tonți suferă. (În această lumină, toți luptătorii pentru adevăr sunt nasoli, deoarece s-au situat mereu împotriva majorității.)
De cealaltă parte a baricadei, există și profesori care nu sunt dispuși să ia parte la frauda generalizată, însă ei pot ajunge din acest motiv chiar în atenția inspectorilor, ca fiind lipsiți de simț practic și orientare economico-socio-educațională. De obicei, nu sunt lăsați prea mult prin preajma centrelor de examen sau sunt priviți cu suspiciune, ca potențiali trădători ai sistemului ce merge ca uns.
Exemple. Prin 2004 am supravegheat la, pe atunci, Capacitate. Ni s-a cerut de către președintele comisiei (un director de liceu) să punem foile de concurs în aceeași ordine cu procesul verbal în care elevii semnau când predau lucrările la finalul examenului. Adică să poată fi identificați fără niciun efort. N-am dat curs îndemnului, ca urmare, în ziua următoare am fost repartizați și eu și colega cu care încurcasem bunul mers al lucrurilor să supraveghem... coridorul. În același an, la BAC, am primit în prima zi (tot ca supraveghetor) o Milka de juma’ de metru. Parte din „protocol”. La prânzul comun (care făcea parte din același „protocol”), am fost sfătuit ca, în cazul că mi-ar trece prin minte să cadorisesc pe cineva cu ciocolata cea uriașă, s-o deschid înainte, fiindcă mai conține și o surpriză: erau 300.000 lei. De returnat, nu aveam cui, că nimeni n-ar fi recunoscut că mi i-a dat. În ambele școli au venit profesori, introduși prin ușa din dos, care le-au adus elevilor subiectele rezolvate și le-au dictat parțial. Un prieten a fost scos de la supravegheat pe motiv că „pune presiune asupra candidaților”. Un mic amănunt, tot cu titlu de exemplu: în anul în care Ilie Bolojan (actualul primar al Oradiei) a intervenit, pe când era prefect de Bihor, să supervizeze desfășuararea BAC-ului, procentul de promovabilitate aproape că s-a înjumătățit la câteva licee orădene.
Personal mă indoiesc de indignarea unor profesori vizavi de furăciunile din sistem. Cred că e paradă și fațadă. La fel cum sunt și declarațiile multor directori privind corectitudinea examenului din școala lor. Tot așa am bănuiala că mulți dintre elevi sunt mai nemulțumiți că ei nu au putut copia decât să fie indignați că se poate lua un examen prin fraudă.
Consecințe? Cu carul. Știind că își pot cumpăra examenul la sfârșitul liceului, elevii nu mai au motive pragmatice să învețe. Nici social nu sunt motivați spre studiu, dacă becalii de toate formele, mărimile și culorile au reușit. Dimpotrivă, spiritul ștrengăresc e mult mai bine să-l cultivi de tânăr. Profesorul devine astfel un factor aproximativ inutil a cărui singură datorie e să țină ocupați șase ore pe zi niște oameni total dezinteresați de ceea ce se petrece. Dascălul își ia apoi revanșa la examen, când stoarce și el cât poate mai mult din „protocol”.
Din cauză că mai există totuși și examene desfășurate relativ corect, se anihilează orice ierarhie reală, prostănacii fiind egali cu eminenții. De plâns, se vor plânge cu toții de sistemul de învățământ, prostănacii pentru că nu fac față (dar au mereu la îndemână argumentul – cu totul valid, dar în sensul pe care ei îl dau – al programei supraîncărcate), iar eminenții pentru că sunt dezavantajați în raport cu restul. În acest cor, oricât de reală ar fi obiecția și oricât de justificat cel care o aduce, nu se mai face vreo deosebire, tocmai pentru că toată lumea contestă pe toată lumea.
Soluții? Un minstru mai puțin tâmp și zâmbitor, care să știe ce înseamnă învățământul și care să-și curețe ministerul de javre și incompetenți. Lucru aproape imposibil, dat fiind că minstrul este numit din partea unui partid, într-un guvern mânjit de rahat politic. În fine, presupunând prin absurd că ar răzbi un individ cu idei, e foarte greu de crezut că și-ar putea aerisi minsterul.
Mai există și soluția individuală a dorinței de rectitudine morală a fiecărui participant la examen. Dar asta e pură utopie.
Plusuri. La examenul de titularizare nu se copiază. Poate că există excepții, tentative izolate, dar nu există deloc „protocol”, supraveghetorii sunt „pe bune”, neregulile sunt sancționate. Nu știu dacă există căi ocolitoare prin care un profesor să obțină o titularizare. Dar cei care aleg calea dreaptă au de înfruntat (măcar) un examen care se desfășoară cinstit. Ceea ce mă face să cred că dacă aici se poate, cu aceeași profesori supraveghetori, și dincolo s-ar putea.
Concluzii. Îi consider vinovați în primul rând pe părinți și pe directorii de școală. Pe primii, pentru că dau bani. Dacă n-ar da ei, n-ar exista „protocolul” și dacă n-ar da toți, n-ar mai putea nimeni să primească nimic de niciunde. Pe directori îi arde rău să atragă cât mai mulți bani (că doar învățământul este finanțat după „performanțe” – ce idiot ori geniu al finanțelor o fi introdus acest criteriu înainte să elimine corupția cunoscută de toată lumea?!?) și cât mai mulți elevi, să-și urce școala în ierarhiile județene. Foarte mulți dintre ei nu vor un liceu bun, ci o imagine bună. Iar o promovabilitate de peste 90% face toți banii și toată șpaga. E mai simplu să mituiești o comisie decât să îți selectezi un corp profesoral de calitate.
PS: Priviți aici în ce județe duhnește intelighenția română.
S-a copiat la BAC. De fapt, se copiază de mai multă vreme la acest examen. Protocolul e un nărav intrat în firescul existenței. Părinții știu că îi așteaptă o cotizație de plătit. Elevii știu că toți vor lua BAC-ul dacă nu sunt chiar prostănaci (explicație: prostănaci înseamnă aici indivizi care nu știu să folosească eficient o fițuică sau altă „sursă” sub privirile îmblânzite pe bani ale supraveghetorilor). Profesorii așteaptă „masa și... felicitările” la locul unde prestează activitatea pentru care s-au înscris: corectura sau supraveghere.
Foarte puțini sunt cu adevărat deranjați de fenomen. Doar excepții. Adică sunt unii (elevi și părinți) cu principii (sau pur și simplu știu că n-au motive) care nu vor să plătească, însă sunt considerați niște profitori, pentru că, deși nu cotizează, vor beneficia de tratamentul obținut cu strădania șpăguitorilor. Așadar, moral e să dea și ei. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrurilor. Atfel se traduce etica și justețea unei atitudini. Nu contează cine apără o cauză dreaptă, ci câți tonți suferă. (În această lumină, toți luptătorii pentru adevăr sunt nasoli, deoarece s-au situat mereu împotriva majorității.)
De cealaltă parte a baricadei, există și profesori care nu sunt dispuși să ia parte la frauda generalizată, însă ei pot ajunge din acest motiv chiar în atenția inspectorilor, ca fiind lipsiți de simț practic și orientare economico-socio-educațională. De obicei, nu sunt lăsați prea mult prin preajma centrelor de examen sau sunt priviți cu suspiciune, ca potențiali trădători ai sistemului ce merge ca uns.
Exemple. Prin 2004 am supravegheat la, pe atunci, Capacitate. Ni s-a cerut de către președintele comisiei (un director de liceu) să punem foile de concurs în aceeași ordine cu procesul verbal în care elevii semnau când predau lucrările la finalul examenului. Adică să poată fi identificați fără niciun efort. N-am dat curs îndemnului, ca urmare, în ziua următoare am fost repartizați și eu și colega cu care încurcasem bunul mers al lucrurilor să supraveghem... coridorul. În același an, la BAC, am primit în prima zi (tot ca supraveghetor) o Milka de juma’ de metru. Parte din „protocol”. La prânzul comun (care făcea parte din același „protocol”), am fost sfătuit ca, în cazul că mi-ar trece prin minte să cadorisesc pe cineva cu ciocolata cea uriașă, s-o deschid înainte, fiindcă mai conține și o surpriză: erau 300.000 lei. De returnat, nu aveam cui, că nimeni n-ar fi recunoscut că mi i-a dat. În ambele școli au venit profesori, introduși prin ușa din dos, care le-au adus elevilor subiectele rezolvate și le-au dictat parțial. Un prieten a fost scos de la supravegheat pe motiv că „pune presiune asupra candidaților”. Un mic amănunt, tot cu titlu de exemplu: în anul în care Ilie Bolojan (actualul primar al Oradiei) a intervenit, pe când era prefect de Bihor, să supervizeze desfășuararea BAC-ului, procentul de promovabilitate aproape că s-a înjumătățit la câteva licee orădene.
Personal mă indoiesc de indignarea unor profesori vizavi de furăciunile din sistem. Cred că e paradă și fațadă. La fel cum sunt și declarațiile multor directori privind corectitudinea examenului din școala lor. Tot așa am bănuiala că mulți dintre elevi sunt mai nemulțumiți că ei nu au putut copia decât să fie indignați că se poate lua un examen prin fraudă.
Consecințe? Cu carul. Știind că își pot cumpăra examenul la sfârșitul liceului, elevii nu mai au motive pragmatice să învețe. Nici social nu sunt motivați spre studiu, dacă becalii de toate formele, mărimile și culorile au reușit. Dimpotrivă, spiritul ștrengăresc e mult mai bine să-l cultivi de tânăr. Profesorul devine astfel un factor aproximativ inutil a cărui singură datorie e să țină ocupați șase ore pe zi niște oameni total dezinteresați de ceea ce se petrece. Dascălul își ia apoi revanșa la examen, când stoarce și el cât poate mai mult din „protocol”.
Din cauză că mai există totuși și examene desfășurate relativ corect, se anihilează orice ierarhie reală, prostănacii fiind egali cu eminenții. De plâns, se vor plânge cu toții de sistemul de învățământ, prostănacii pentru că nu fac față (dar au mereu la îndemână argumentul – cu totul valid, dar în sensul pe care ei îl dau – al programei supraîncărcate), iar eminenții pentru că sunt dezavantajați în raport cu restul. În acest cor, oricât de reală ar fi obiecția și oricât de justificat cel care o aduce, nu se mai face vreo deosebire, tocmai pentru că toată lumea contestă pe toată lumea.
Soluții? Un minstru mai puțin tâmp și zâmbitor, care să știe ce înseamnă învățământul și care să-și curețe ministerul de javre și incompetenți. Lucru aproape imposibil, dat fiind că minstrul este numit din partea unui partid, într-un guvern mânjit de rahat politic. În fine, presupunând prin absurd că ar răzbi un individ cu idei, e foarte greu de crezut că și-ar putea aerisi minsterul.
Mai există și soluția individuală a dorinței de rectitudine morală a fiecărui participant la examen. Dar asta e pură utopie.
Plusuri. La examenul de titularizare nu se copiază. Poate că există excepții, tentative izolate, dar nu există deloc „protocol”, supraveghetorii sunt „pe bune”, neregulile sunt sancționate. Nu știu dacă există căi ocolitoare prin care un profesor să obțină o titularizare. Dar cei care aleg calea dreaptă au de înfruntat (măcar) un examen care se desfășoară cinstit. Ceea ce mă face să cred că dacă aici se poate, cu aceeași profesori supraveghetori, și dincolo s-ar putea.
Concluzii. Îi consider vinovați în primul rând pe părinți și pe directorii de școală. Pe primii, pentru că dau bani. Dacă n-ar da ei, n-ar exista „protocolul” și dacă n-ar da toți, n-ar mai putea nimeni să primească nimic de niciunde. Pe directori îi arde rău să atragă cât mai mulți bani (că doar învățământul este finanțat după „performanțe” – ce idiot ori geniu al finanțelor o fi introdus acest criteriu înainte să elimine corupția cunoscută de toată lumea?!?) și cât mai mulți elevi, să-și urce școala în ierarhiile județene. Foarte mulți dintre ei nu vor un liceu bun, ci o imagine bună. Iar o promovabilitate de peste 90% face toți banii și toată șpaga. E mai simplu să mituiești o comisie decât să îți selectezi un corp profesoral de calitate.
PS: Priviți aici în ce județe duhnește intelighenția română.
Postări
7 comentarii:
La o Capacitate ni s-a cerut şi nouă acelaşi lucru: aranjarea lucrărilor în ordinea alfabetică de pe foaie. Aşa s-a întâmplat că am nimerit la supravegheat cu un profesor pe aceaşi minte cu mine şi amândoi am decis că nu executăm. Urmarea a fost mai drastică. În următoarea zi, le-a spus colegilor noştri (mai puţini, care supravegheaseră proba de maghiară) să ne transmită mesajul: "Spuneţi-le lu cutare şi cutare ca, de mâine, să nu mai vină."
După nişte nervi (nu de tot neaşteptaţi, de altfel) şi nişte oscilaţii, am decis să îi las baltă şi să nu mă iau la dialoguri polemice (este un regret aici, aş fi putut ameninţa cu presa şi s-ar fi stopat distracţia; puteam să mă aleg şi eu cu "raport", dar oricum mă puteam deja alege cu unul). Surpriză, în ultima zi de supraveghere, la strigarea prezenţei, ca şi cum ar fi ceva nou, preşedintele întreabă (mi s-a relatat): "Dar cutare de ce n-a mai venit?".
Nu, nu cred că atitudinile izolate de împotrivire pot schimba un sistem (ar trebui să fie în masă pentru aşa ceva). Însă nici nu ştiu dacă se aşteaptă asta din partea noastră. Cred realmente că mai degrabă se aşteaptă din partea noastră să fim lumină în locul în care suntem.
De obicei, după episoade de genul acesta, îmi vine să-mi promit că nu mai particip defel la teste naţionale. Nu prea mai există unul în care să nu vezi sau să nu auzi sau în care să nu fii forţat să decizi într-un fel sau altul (şi niciunul din ele nu e preferabil); în care să nu vină să-ţi noteze cu bulină pe foaie cine trebuie să ia notă mare, de cine trebuie să avem grijă că e emoţionat, dar e bun (şi care nu e emoţionat, la urma urmei?), de parcă noi am fi cei mai de temut căpcăuni.. etc.
Da, şi eu cred că părinţii sunt primii vinovaţi. Nu un diriginte (ci mulţi) mi-au spus cu privire la clasele sau elevii lor problemă că nu pot dialoga eficient cu părinţii; că părinţii sunt mai rău decât copiii; sau că sunt complet incapabili şi neputincioşi în faţa propriilor copii: "D-na dirigintă, nu mai ştiu ce să fac cu el, nu-l mai pot stăpâni!" (şi atunci dirigintele ar trebui să ştie) sau "Dacă ridic tonul la el, el ridică mâna la mine." Atunci cred că devine tot mai evident care e locul în care încep problemele.
Până nu vor fi părinţii modele în faţa copiilor, nicio şansă. Sunt destule modele proaste pe care le văd între prieteni.
Sunt un proaspăt absolvent de liceu și, deci, tocmai am dat mirobolantul BAC, de la care am plecat cu impresii foarte asemătătoare cu ce am citit în articol. În tot acest timp frământarea mea în tot acest timp a fost dacă DUMNEZEU cere de la mine să iau atitudine, sau ajunge să fiu lumină prin faptul că stau cuminte în banca mea, pasiv la tot ce se întâmplă. Nici acum, după ce BAC-ul s-a terminat nu știu cum ar fi fost bine să procedez. Am fost pasiv, dar din lipsă de curaj, nu din convingere. Am băgat capul la cutie ca să poată colega din spate arunca fițuica celei din fața mea fără să iau niciun fel de atitudine, și nici acum nu știu dacă am procedat corect sau nu. În ainte de BAC, îmi imaginam eu, de fapt visam cum mă voi ridica și voi bate cu pumnul în masă și cum supraveghetorii se vor speria de mine și vor opri toată operațiunea, dar oarecum știam că atunci când voi fi confruntat direct, sau când voi fi pus față în față cu toate lucrurile aste ade care doar auzisem, curajul meu va dispărea așa cum a și venit, se va stinge ca un foc de paie, și așa a și fost. Unii mi-au spus că ajunge dacă nu mă fac părtaș la toate schemele lor, dar eu mă gândeam că poate trebuie să fac mai mult. Oricum nu am făcut decât să îmi văd de lucrarea mea. Au fost câțiva care la începutul examenului mi-au zis:"Dacă ne lasă, vorbim, ok?" Răspunsul meu laș a fost "Faceți ce vreți, numai pe mine lăsați-mă să-mi văd de treabă." Nu prea m-au lăsat, dar i-am ignorat. Mă gândesc că ăsta a fost pt noi primul examen mare și la propriu, dar și examen în sensul în care DUMNEZEU ne examinează credincioșia. Mă întreb ce voi face în cazuri în care voi fi strâns la colț să dau mită și se va părea că nu xexistă alternativă. Mă întreb dacă voi avea puterea să fiu categoric, să rămân curat. Doamne-ajută!
Camix,
Nu știu dacă se poate lua atitudine foarte tranșant. Îți spun însă că să mergi la presă e zero. Și eu mi-am pus aceeași problemă, la fel și prietenul de care vorbeam. Nu ai nicio dovadă. Cum dovedești tu că ai fost trimisă acasă? Toți vor nega. Că doar nu fac ei ceva ce să le pericliteze poziția. Ar fi trebuit să ai o decizie scrisă, în care să se specifice literal abaterea ta (și să nu scrie că n-ai respectat procedura - cum m-aștept să fi scris, într-o astfel de eventualitate).
Eu aș fi putut dovedi că ciocolata provenea de la școala respectivă? Oare nu cumva mi-am pus eu singur banii în ciocolată ca să discreditez școala respectivă? Lucru de înțeles, din moment ce și eu sunt profesor la un liceu, deci am tot interesul să stric imaginea altui liceu și să îmi atrag elevi spre propria școală. Etc. O pădure în care te rătăcești sigur.
Nu mă gândesc la atitudini izolate, ci la atitudini individuale. Adică revenirea la un bun-simț comun. Dar nu cred că se va întâmpla. Prea suntem setoși de bani și de diplome.
Cât privește vinovăția părinților, eu o priveam mai degrabă în raport stric cu acest examen. Mă gândesc că mulți vor să compenseze cu acest gest de bunvoință anii de absență de lângă odrasle, anii când s-au preocupat să facă avere sau carieră și au uitat că au copii adolescenți. Iar acum au ocazia să-și răscumpere păcatele.
Chestiunea de care vorbești tu e deja un subiect separat care ar trebui să intre în atenția bisericii, sociologiei, presei, guvernului etc.
Draga absolventule,
Mai întâi felicitări că ai trecut de BAC. E o realizare și cunosc sentimentul. Apreciez și luciditatea cu care privești ce (nu) ai făcut.
Mi-e greu să mă pronunț. Pot fantaza pe această temă și să-ți găsesc atât scuze, cât și acuze.
E bine că tu te-ai abținut de la orice furtișag și că n-ai colaborat la furtul altora. Dar nu știu dacă trebuia și mai ales CUM ar fi trebuit să iei atitudine. Sunt mulți factori în joc: atitudinea supraveghetorilor, credibilitatea denunțătorului (nu în general, ci în cazul respectiv) și alții pe care nu îi cunosc. Nu încerc să te trimit nici către o etică a cazuisticii infinite, dar nici nu aș opta pentru atitudini foarte ferme și mereu sigure de sine. Există pericole în ambele părți.
Zice Steinhardt că răul care ți se face ție este o chestiune pe care poți să o accepți, însă pentru răul care i se face semenului ai datoria spirituală să ripostezi. Nu știu în ce măsură te ajută asta.
Problema pe care o ridici este foarte spinoasă și deosebit de actuală. Dai șpagă sau nu? La medic, de exemplu, unde a nu da poate însemna a condamna pe cineva la moarte. Eu unul dau, ca să-l știu salvat. Dar nu dau ca să-mi cumpăr un loc de muncă.
Dacă o să mergi la facultate, vei mai avea ocazia să vezi examene de astea. Vei fi, probabil, în situația de a „pica” un examen și ți se va oferi o soluție necinstită.
Cred că ai vreme să te vezi și în alte situații. Marele tău câștig pentru acest moment mi se pare a fi că ai realizat că ești departe de imaginea de sine pe care o aveai. Ceea ce nu are cum să strice. Faptul că nu ai ascuns asta (de tine însuți, în primul rând) e următorul lucru bun.
Să te ajute și să te îndrume Dumnezeu către drumul cel bun!
Ştii ce mă gândeam? Că ziarele de azi sunt mult mai avide după ştiri decât ar trebui să fie în mod normal (verificând ştirea din 3 surse sigure). Nu ştiu câţi mai practică azi această chestiune, chiar dacă aşa s-ar proceda în mod corect.
Sugestia mi s-a făcut din mai multe părţi...
Şi astfel, tot ce lipseşte e să furnizezi ştirea. Fenomenul nici nu ar surprinde, pentru că nu ar fi prima oară când ajunge la urechea lor asemenea...
Cât despre rapoarte scrise sau cereri scrise... :) Păi nici nu am fost plătită pentru acea zi în care am fost prezentă. Putea reprezenta şi acesta un motiv suficient să ridic vocea. Mai ales că erau martori colegii că am fost.
În privinţa părinţilor, da, aşa e. Poate fi şi un mod de "răscumpărat timpul". Sau poate fi pur şi simplu modul în care părinţii trăiesc zi de zi, modul în care acţionează în toate celelalte afaceri şi "afaceri" şi li se pare foarte normal să o aplice şi copiilor, dacă o aplică relativ la ei.
Problema deontologiei presei e una spinoasă. Vreau să subliniez însă că oricât ar fi foametea lor de mare, nu cred că s-ar justifica să mizezi pe asta ca să scoți un subiect în public.
De altă parte, mulți dintre cei care lucrează în presă nu sunt absolvenți foarte vechi și cunosc aceste năravuri, dar nu fac nimic. Acum fie li se spune să tacă, fie nu îi interesează cu adevărat chestiunea. E simplu, dacă ar vrea, ar putea și ar avea cele 3 surse și toate dovezile. Cu minim de efort.
Permite-mi să mă îndoiesc de solidaritatea colegilor. Mai ales dacă e vorba de cei dintr-un liceu la care am predat amândoi la un moment dat. Solidaritatea colegilor ar însemna, dincolo de observația mea malițioasă relativ la o școală, darea în vileag a procedurilor ilegale. Ceea ce ar echivala cu un prejudiciu de imagine și de venit. Eu am fost sfătuit de către „colegi” să mai ies până afară, ca să poată și elevii să mai schimbe o vorbă. Tot ei m-au familiarizat cu necesitatea și tainele „protocolului”. Cum ar putea unul care a respectat instrucțiunile pe care tu le-ai încălcat să fie solidar cu tine când tu, printr-o luare de poziție în presă, ai putea să condamni exact gestul lui?
Nu înțeleg de ce vor toți părinții să-și vadă odraslele cu facultate. Am auzit una din cale afară: fata nu mai poate să dea acum la facultate, fiindcă au picat-o ăștia la BAC!
Ah... painful memories. :))) Sper să rămână "moment în trecut", cel puţin aşa mi-am promis. Am fost sufocată din toate punctele de vedere, sper să-mi fi ajuns.
Da, depinde şi de colectivul pe care îl ai. Secvenţa mea avusese loc cu alt colectiv. Poate sunt unii care acceptă să fie "martori anonimi", dacă există aşa ceva. Însă una peste alta, e foarte posibil să refuze dacă e să fie martori cu nume.
Nu e culmea cum aceiaşi care pe tine te-au instruit în ale permisivităţii, pe noi ne instruiau cum să nu cedăm ei?! Nu e culmea, of course not. Imaginea publică şi imaginea privată sunt 2 lucruri total diferite. Nu ştie una ce face cealaltă. Stânga de dreapta. Doar că, aici, această neştiinţă scoate ceea ce e mai rău în om, nu ceea ce bun.
Şi probabil ideea aceasta e cea care determină atitudinea părinţilor. "În faţa naţiunii, tu eşti cel mai deştept copil, acasă ştim noi cât valorezi." În unele cazuri.
În altele, nici nu sunt conştienţi părinţii de capacitatea copiilor, pentru că, acasă, copiii joacă perfect rolul de victime; nu vrea să-mi dea mai mult, indiferent cât învăţ, are ceva cu mine, nu mă are la suflet, profesorul de anul trecut era mai bun (adică dădea note mai mari) etc. Şi văzând acei ochişori de victime oropsite, cine le mai rezistă. Se pare că judecata obiectivă nu mai rezistă.
Trimiteți un comentariu