miercuri, 13 februarie 2008

Cântece de Valentine’s Day - (co)lecție de aur

Îmi place să ascult cântece de dragoste. Și de la asta mi s-a tras curiozitatea care m-a mânat să aflu cum mai e cântată iubirea pe plaiurile unde s-a inventat doina. Așa că m-am dus pe YouTube și am dat să caute cuvântul iubire. Iată mai jos ce am găsit. Cu mirare și cu, din ce în ce mai multă, groază. Apoi chiar cu scârbă. Nu m-am putut abține să nu comentez asemenea frumusețe de versuri. Însă bunul-simț m-a obligat să nu dau vreun link unde se poate asculta sau, mult mai crunt, vedea vreunul dintre videoclipurile acestor piese. (PS: Titlurile pieselor sunt în bold și italic, textul în italic, iar comentariile mele sunt inserate între paranteze drepte - pentru a evita confuziile.)

Cristiana Raduță – Amor, amor...

I: Văd în ochii tăi, vrei să mă seduci
Primești tot ce vrei dacă mă asculți
Ți-ai dori să mă atingi ?
Vrei s-auzi șoapte fierbinți ?
Vrei să mă ai ?
[Dânsa care se exprimă aici citește în ochii lui dânsu’ ca în fântână, când se vede găleata stând invers. Metaforele sunt inutile. Așa că fata vorbește pe șleau precum orice cocotă hotărâtă. Băiete, vrei au ba? Că trecem mai departe și îmbiem pe altu’!]

Refren:
Amor, amor, amor
Sunt al tău fior
O noapte de amor la mine în dormitor
Hai!
[Nu știm dacă „eu liric”, pardon, erotic este în același timp și fiorul sau, între timp, s-a insinuat în pasiunea celui invitat. Probabil că asistăm la „producerea” de sine a unui personaj dialogic, profund scindat și conflictual. Așteptăm cu sufletul la gură următoarea strofă, sperăm reconcilinată.]

II. Pune mâna aici să simți cum bate inima
Vrei să fiu a ta ?
M-ai visat atât de mult
Noaptea asta pasiunea...
Vrei să mă ai ?
[Se pare că „eul liric”, pardon, erotic și-a pierdut de tot coerența. Cum de altfel se și cuvine într-o mare pasiune. A început să încurce noaptea cu pasiunea și posesiunea. Dragoste mare, foc încins. Sau poate că e doar incoerența unui autor ce și-a pierdut stiloul pe sub masă ori i s-a oprit curentul în timp ce compunea. Sau poate muza i-a jucat feste. Că se mai întâmplă.
Din păcate am rămas cu sufletul tot la gură, numai că mult mai zăpăcit, deoarece dilema refrenului se reia și rezolvarea nu se întrevede. Hai!]

Pops – Bum bum

Hey...
I. Este seară afară
Ne vedem prima oară
Și vom merge să ne distrăm.
Am emoții o mie
Oare cum o să fie
Când vom merge să dansăm ?
[Soro, parol că n-am idee ce legătura are faptul că e seară afară și cu prima întâlnire, ca să zicem așa. O fi vreun blind date și d-aia musai pe întuneric. Mă mai întreb eu și cum adică numai afară e seară. Înăutru ce o fi, plăcintă cu mujdei? Cum o să fie, e bine că e și oleacă de emoție. Măcar la autor în creier, dacă nu la „eul liric”, mă rog, să-l lăsăm liric, în speranța că se va conforma.]

II: Mă fardez cam în grabă
Și mai am multă treabă
Am atâtea de făcut.
Nu pornește mașina
Se termină benzina
Dar un taxi a apărut.
[Din versurile 2 și 3 se înțelege că fata are mult de lucru, respectiv că e foarte ocupată. Unde mai pui că nu-și vede capul de fard, scuzați, treabă. Versurile următoare musai citite invers, că altfel se scurge logica în sus și nu-i bine. Sau poate doar mie îmi pare că e mai normal să se termine benzina înainte să nu mai pornească mașina. Deși poate că n-a avut timp „eul liric”, pardon, mecanic să explice toată tărășenia: cum că i-a cedat carburatorul, filtrul de aer ori s-a rupt cureaua de alternator (aia de tot fluiera zilele trecute la pornire) sau că a murit bateria. Devine însă palpitant.
Când începi să te temi că fătuca rămâne nemăritată din cauză de probleme tehnice, numai bine se arată taxiul providențial.
Dar mai e o chestie pe care n-o înțeleg. Unde a dispărut ăla? Că numa’ ce se văzură. O fi mers cu alta când a înțeles că fata nu face deosebirea între o cheie de 13 și un șubler? Ei, dă-ți peste gură!]

Prerefren: Seara asta e nebuna rău de tot
Însă tot am să dansez cu tine până nu mai pot.
[Ei, asta da promisiune. Nu prea văd eu legătura, dar rimează? Rimează!]

Refren: Mișcă, bum-bum-bum, mișca-te ca mine
Vreau să dansezi și tu așa
Bum-bum-bum, uită-te mai bine
N-am să te las să scapi ceva.
Bum-bum-bum, nu închide ochii
Vreau să te-apropii și mai mult
Ce noapte, noapte nebună
Ia-mă de mână și nu pleca
Dansează cu mine, mișcă-te bine
Strânge-mă-n brațe acum,
Nu pleca !
[Eh, aici am avut o strângere de... inimă. Să mă mișc bum-bum-bum. De ce nu pac-pac, trosc-pleosc, hodoronc-tronc, cucurigu? Dar fie.
Însă câte are omu’ ăla de lucru!.... Mă, frate, danseanză, ține-o în brațe, uită-te bine, nu pierde nu știu ce pe jos... toate acum. Asta-i slujbă cu normă întreagă. El când se mai distrează? Că îl și văd asudat căutând un scaun liber și o damigeană cu apă, bere sau brifcor ca să nu se deshidrateze.]

III: S-a făcut ora două
Și incepe să ploua
Și vom merge să ne plimbăm.
Oare ce o să-mi spună
Daca mă ia de mână
Când pe străzi o să umblăm.
[„Eul liric”, pardon, meteorologic s-a zăpăcit. Ba vorbește cu unul, ba cu altul. Semn bun. Confuzia dragostei. Dar, mă scuzați că intervin. De ce musai la două să plouă și, pe deasupra, să vă și plimbați? Așa era în program? Că nu înțeleg. Și, nu că aș fi prea cârcotaș, însă mă tot sâcâie conjuncția aia „și” ca și cum musai să urmeze plimbarea cum începe ploaia. Nici tu umbrelă. Taxiul s-a dus. Mașina n-a pornit. Nașpa, ca să mă esprimez cu ce simt.
Atâta numai că băiatu’ o să aibă apă rece și nu i se mai usucă rinichii. Ce bine c-a scăpat...]

IV: Nu știu dacă e bine
Să-l invit sus la mine
Mai am timp să mă gândesc.
Nu vreau să-mi dea drumu'
Ce plăcut e parfumu'
Mi se pare c-amețesc.
[Vezi tu, fato? Io ți-am zis că e prea multă treaba. D-aia amețești. Iar parfumul ăla nu știu de unde vine, că, la cât de muncit e tipu’, miroase ca un cowboy nespălat. Povestea asta de dragoste e fără ocolișuri. Din câte remarc eu, iubăreții nu-și prea vorbiră, dar ajunsără la casa gazdei. Și iar lipsește din firul epic (al poeziei, evident!). „Eul liric”, mda, epic mai bine, face aici ce vrea. Numai la numărătoare să-i iasă lui convenabil. Iar chestia asta de fonetică mă intrigă rău: de ce s-a afonizat l-ul final? Că doar avea loc. Sau era feciorul mai de la țară? Că Sadoveanu, după cum știți, se străduia să redea graiul personajelor din locul și timpul lor. Poate că asta e și aici.]

Candy – Ești băiatul care îmi place

I: Tu, băiete, uită-te puțin la mine
Nu-ți fie frică pentru că totul va fi bine.
Vom dansa, vom canta și ne vom distra până dimineața
Nu pot să cred că tu ai inima de gheață.
[Ei, ei, ce directă e fata aia. Aproape că am crezut că „eul liric” mi se comunică mie direct sau că se comunică pe mine, cumva. Dar m-am liniștit definitiv la versul 2. Promisiunea e atât de clară încât n-are cum să nu fie adevărată. Însă e jignitor să spui de inima de gheață când el nici nu s-a infiltrat bine în peisaj. Ce vină are el? Poate că se știu ei de mai multă vreme. Eu așa cred.]

Refren(x2): Fetele acum strigă 'Hei-hei' și băieții 'OK'
Ne distrăm de minune.
Fetele acum strigă 'Hei-hei' și băieții 'OK'
Ne întâlnim și totul va fi bine.
[Manipulare curată. Omul să strige ce vrea el.]

II: Sunt chiar fata care-ți place, știi prea bine
Astă seara, dacă vrei, voi fi cu tine
Vom vorbi și ne vom plimba
Și așa vei afla mai multe despre mine
Sigur vei dori să ne vedem și mâine.
[Oooo, cred că aici e acțiunea pe care „eul liric”, mă rog, povestitorul ăsta sincopat a ascuns-o din celălalt cântec. Acum e vreme și de plimbat, și de vorbit. Dar e derutantă atâta siguranță de sine. Dacă ea știe dinainte, atunci care e rolul lui? Cred că ea este o clarvăzătoare. Altfel tot ce spune e doar strategie de marketing, și când se prinde ăla de-i cu ea acum, o lasă și pleacă. Constat că e multă acțiune în cântecele astea și prea puțină poezie de cercetat. Dar lucrăm cu ce avem. Totul va fi bine. OK.]

III: Dacă vrei să fii indiferent, nu-mi pasă
Dacă ești așa timid, mai bine lasă.
Mulți băieți roiesc în jurul meu
Dar tu știi că eu te-am ales pe tine
Să mă lași în pace cred că-i cel mai bine.
[Zăpăceală curată. Vorba scriitorului, luată din gura poporului: „Du-te-ncolo/, vino-ncoace/, șezi binișor/ nu-mi da pace”. Dar parcă în cântecul ăsta e mai mare încurcătura. S-o luăm la pas. Deci ești cam indiferent sau timid. Oricum nu prea conteză. Cu toate astea, pe tine te-am ales așa că cel mai bun lucru e să mă lași în pace, dacă tot ești alesul meu. Gata, ce simplu a fost! Și e logic, nu?]

Giulia – Te-am ales

[Aici zice unu’ ceva cu voce de altist, dar n-am priceput ce. Cred că e doar pentru efectul de ecou.]
În dormitor, multe flori, lumânări, un pat gol,
Un pat mult prea gol…
Eşti sau nu… pregătit
Ai timp să îmi araţi până în zori ce ai de oferit
[Până la versul 2 avem impresia că „eul liric”, pardon, administrativ tocmai a descoperit că nu are saltea sau că și-a achiziționat un pat mult prea mare. Ar putea fie să își cumpere și saltea, fie să returneze dihania ca să nu-i provoace anxietăți. Versul următor constituie cheia întregului cântec: de fapt tot ce s-a spus până aici era o aluzie și individul, despre care nu știam că se află prin preajmă (iată, așadar, câtă subtilitate!) este invitat să arate ce poate până în zori. „Eul liric”, pardon, înfierbântat reia idea poetică din Dorință de Mihai Eminescu, însă nu atât de pe ocolite, fiindcă n-are vreme de pierdut.]

Aşa că te-am ales, pe tine te-am ales
Nu un actor modest, rolul meu e să te iubesc
Te-am ales, pe tine te-am ales
Nu-i greu de înţeles
(Să facem primul pas)
Nu îmi place cum te-mbraci,
ce conduci, cum te porţi… cum le privești
Însă te iubesc… din toata inima,
O zi fără tine, e o zi pierdută din viaţa mea
[Logica cititorului sau ascultătorului – în cazul în care se încăpățânează să nu renunțe la ea pe durata audiției/lecturii – este pusă la grea, dar grea încercare. După ce ea îl alege, spune ceva despre un actor modest. Dar cui și despre cine? „Eul liric”, mă rog, prolix are rolul să iubească pe cineva. Apoi zice că nu-i greu de înțeles. Ce? Aici intervine o paranteză în care cineva face primul pas. Deci acum învață să umble? Nu-i place îmbrăcămintea. A cui? E băiatul de la țară din povestea anterioară? Nu-i place apoi cum le privește. Pe cine? Și nu pricep cum se ajunge de la primii pași așa repede la iubirea matură și din toată inima. Aici e muncă de detectiv. Nu se poate așa. Probabil că fata, zic eu, îl știe pe băiatul ăla de mai multă vreme și, după ce l-a trecut prin probe similare cu alea din Pretty Woman (alb-negru), a ajuns la concluzia finală de la sfârșit cu care se termină. Altfel n-ar avea sens, nici înțeles și nu s-ar putea pricepe nimic.]

Te-am ales, pe tine te-am ales
Nu-i greu de înţeles
[Da. Cum spuneam adineaori.]

Sexxy – E treaba mea

I: Luni ai plecat, nici nu m-ai privit
Iar joi ai sunat să spui ca ai greșit.
[Primul vers descrie o acțiune perfect inteligibilă și justificată. După weekend, în general, oamenii nu văd foarte bine. Este cunoscut faptul că nici iarba nu crește luni tocmai pentru că oamenii s-ar împiedica de ea. Deci eu îi găsesc scuză.
Dar faptul că n-a sunat decât joi e cam nasol. Poate era plecat în delegație și nu avea semnal sau i-a căzut bateria. Să vedem ce se mai întâmplă.]

II. O noapte cu mine, doar atât îți mai doreai
La ce înseamnă mâine, tu nu te gândeai
Nici nu iți doreai, nu visai...
[Uite, aici e o problemă. Băiatul ăla suferă dezorientări temporo-spațiale, e clar. Fiindcă e foarte grav să nu te gândești la vineri. Toată lumea abia așteaptă să vină vinerea, că e zi scurtă și apoi gata, weekend. Ăla ori e neserios, ori e bolnav.
Ori era marți? Că m-am pierdut.]

REFREN: E treaba mea pe cine iubesc
Nu cred că te interesează
Treaba mea cu cine vorbesc
Ce vrei să-mi spui nu mai contează.
[Lucrurile sunt mai lămurite acum. Nu puteau continua la nesfârșit dacă ăla nu zice care e problema cu dânsul. Așa că cineva trebuia să ia hățurile și să continue dialogul chiar pe cont propriu. Numai atenție la tendințele spre dedublare. Că se ia respectiva la bătaie de sine și își arde vreo două-trei scatoalce de vede stele verzi. Apoi va fi și cu bătaia încasată și cu singurătatea nerezolvată. Eu zic că-i început de nevroză.]

III: Dragostea mea, un parfum în gând
Nu voi regreta, un vis frumos și atât.
[Cu parfumul te dai pe dinafară, nu în gând. E ca și cum ai spune că mănânci în gând. Cu gândul te alegi, că mațele tot ghiorțăie. Iar când spune că nu va regreta, cred că, psihanalitic vorbind, se află în faza negării. Cum să nu regreți că te-ai parfumat în gând și îți miroase în continuu capul și toate ideile? Și visele. Te amușină toți curioșii cum apuci să cugeți nițel. Ori nu mai cugeți și pace! Măcar ai scăpat de paparazzi creierului.
Dacă ar fi spus și ce anume s-a întâmplat în visul frumos cu care se laudă, s-ar vedea limpede că am dreptate cu psihanaliza mea.]

Pepe – Numai iubirea

Mi-ai luat tot ce aveam pe lume...
Puterea de a mai iubi...
Mi-ai luat cu tine fericirea
Dorința de a mai trăi
Fructul iubirii noastre crește...
Mie greu fără iubirea ta
Dar amintirile cu tine...
Nimeni nu mi le poate lua...
[„Eul liric” este devastat. I s-au înecat toate corăbiile. I-a dispărut iubirea și fericirea – logic – odată cu ea. Însă a rămas cu ceva fructe. Ce m-a indispus de la bun început e că lu’ „eul liric” i-a dispărut púterea. Am simțit așa ca un miros care mă inhiba.]

Prefren: Ești îngerul iubirii mele
Te simt acolo undeva
Numai iubirea ta imensă
Doar ea mă poate ajuta...
Tentații duri și mincinoase ..
Mă îndeamnă iadul să-l aleg
Iar bunătatea îmi face semne
De lângă ea să nu mai plec
[Chiar când credeam că sobrietatea a biruit, aflu că iubirea – uite-o-nu-i – a revenit și se joacă de-a v-ați ascunselea. După ce nu mai era nici urmă de dânsa. Iar acum că a apărut la loc, numai doar ea exclusiv poate îl ajuta pe el să. Tentațiile astea duri nu știu ce sunt și cum arată. Că dacă ar fi dure, n-ar mai fi tentante. Sau el nu știe că ele e dure și atunci ele îl minte și el nu poate să știe decât că numai doar apoi va ști.
Bunătatea aia de la urmă (care-l îndeamnă) eu cred că e Sfânta Vineri alias Zâna Bună alias Sfânta Duminică alias Ursitoarea alias Mama lu’ Ștefan cel Mare și Daniil Sihastru care îndeamnă la lucruri bune. Numai că pe dos, mă rog.
Și tot din această suprapunere cred că i se trage lu’ „eul liric” și imprecizia de la începutul strofei când și-a rătăcit pe undeva îngerul iubirii și nu vrea să declare cu subsemnatul că nu-și mai aduce aminte pe unde.]

Refren: Numai iubirea, doar iubirea
Îți dă speranță să traiești
Numai iubind și din iubire
Poti altora să dăruiești..
Numai iubirea este viața
Te cheamă într-un surd ecou
Ajută-mă, te rog!
Să-mi dai puterea de a mai iubi din nou...
[E clar că iubirea își intensifică prezența în mintea „eului liric”, pardon, obsesiv, care nu mai vede și nu mai aude nimic. M-a lăsat fără busolă în textul ăsta. Nu știu dacă iubirea sau viața mă cheamă – sau pe altul îl cheamă? – în ecou. După cum nu știu nici ce să fac după ce voi ajunge, ipotetic vorbind (ca cum am vrea să urmărim traseul ideatic al textului), la destinație. „Eul liric” vrea să fie ajutat să i se dea puterea de a mai iubi după ce mai înainte avea ceva pe care îl pierduse în prima strofă.

Florin Salam feat Denisa&Modjo – Tu, iubire, ai încredere în mine

Denisa: Cineva mă sună cu număr privat
Și îmi spune că tu m-ai înșelat
Florin salam: Nu-i adevarat!
Denisa: E o voce de femeie care spune
Că m-ai înșelat pe bune, daaaa
Florin salam: Nu te-am înșelat!
[Dialogul între cele două „e-uri lirice” beligerante este foarte tranșant încă de la debut. Se simte Hiroșima plutind în aer ca o ciupercă otrăvitoare în ciorba de zarzavaturi. Și totul vine de la celularul ăla și de la numărul privat. Care, de fapt, înseamnă că s-a ascuns după o voce de femeie.]

MODJO: Îmi spui că sună cu număr privat cineva
Și-ți spune că te înșel, dragostea mea,
Dar dacă tu crezi că e adevarat,
Spune-mi mie de ce te sună cu privat!
Poate că te sună o prietenă bună
Care vrea să facă prin asta o glumă
Sau poate ca e din familia ta
Știi bine că maica-ta nu prea mă vrea.
[Uite aici logică și coerență. Spune-mi tu, dacă ar fi adevărat, nu-i așa că ar veni în persoană și ți-ar da declarație la notar că m-a văzut când te-am înșelat? Așa-i!
Apoi teoria conspirației începe să prindă contur. Poate bunica și cu alte rubedenii care nu-l au la inimă pe acest băiat – fidelitatea întruchipată – dând ele din andrele (na, că și rimează!) s-au gândit să-i bage o strâmbă, ca să-i întineze cazierul. Și au pus-o pe mama fetii, că e mai tânără și nu scapă proteza peste clapeta telefonului, să sune cu număr privat. Iar mama, precum lupul din capra cu trei iezi numai că invers, și-a schimbat glasul ca să n-o recunoască odrasla.]

Florin, Denisa: Tu iubire, ai încredere în mine
Că nu te-nșel pe tine cu nimeni, cu nimeni [2x]
[Refrenul e de o bogăție a expresiei și de o adâncime a ideii amețitoare. Iubita este întruchiparea iubirii celei mai înalte, pe care /:cu nimeni:/ el, adicătelea inculpatul. n-ar înșela-o pe ea. Argumentul lipsește, dar pledoaria este foarte convingătoare, datorită repetiției finale a pronumelui negativ (și a vocilor miorlăite din microfoane). E ca și cum toate existențele potențial amenințătoare ar fi fost supuse extincției. Ca atunci când a trecut eutanasia lui Băsescu printre câinii bagabonți. Și Brigitte Bardot era să nu mai poată salva pe nimeni, pe nimeni.]

Denisa: Câteodată nu-mi mai vine să te cred
Și încrederea mi-o pierd, daaaa
Florin salam: Treaba taa!!!
Denisa: Și m-am săturat să te întreb mereu
Ce însemn pentru tine eu, daaa
Florin salam: Sufletul meu!
[Când „eul liric” al ei își pierde încrederea în „eul liric” al lui, adică nu mai crede în ce spune el, adică nu-i mai acordă credibilitate, atunci se cheamă că avem un conflict liric care devine epic și, desigur, dramatic. „Eul liric” al lui se întoarce cum ar veni cu partea dorsală la „eul liric” al ei înfățișând incomunicarea ce domină individul modern. Nu reușesc să identific rolul particulei lungite „daaa”, că rima iese și fără. Probabil că prea plinul sufletului se revarsă în această văicăreală primitivă și profund umană, ca un behăit de durere al animalului rănit. Ce poate fi mai genuin! „Eul liric” al lui a fost disturbat cred că tocmai de acest sunet ancestral emis de straturile arhetipale ale „eului liric” al ei, astfel că ba spune că nu-i pasă, ba îi face declarații de te scapă lacrimile direct din suflet pe monitor.]

MODJO: Eu zic că te respect și vreau să-ți arat
Cel puțin atât cât pot
Dar nu am cu cine să mă înțeleg
Cu tine înainte eu nu pot să merg.
Tu îmi spui mereu că nu mai ai încredere și că...
Nu știi cât de mult însemni pentru mine dacă
Îmi mai spui odată că te-ai săturat
Cred că... eu te las în pace nu am ce să fac.
[M-a cucerit de la prima lectură rima superbă și că/ dacă, cu un foarte important accent pe silaba finală. „E-urile lirice” au devenit agresive – chestiune previzibilă de la început – și își dau seama că nu prea pot sta împreună fiindcăăă să iubesc de mor și nu au încredere unul în altul și căăă au o problemă de semnificație (a se studia cu atenție pentru acest caz Piramida lui Maslow). Amenințările curg, iar fata ar fi mai bine să cedeze, dacă nu vrea să se găsească singură precum suratele ei din alte cântece. El știe aceste cântece și tocmai pe ele mizează ca să schimbe subiectul de la ce i se reproșează lui, la pretențiile ei absurde.]

FLORIN, Denisa: Tu iubire, ai încredere în mine
Că nu te-nșel pe tine cu nimeni, cu nimeni[6x]
[După ce ți se repetă refrenul ăsta de 6 ori, sigur te pătrunzi de întreaga lui încărcătură ideatică și altfel suporți viața. E ca atunci când cumperi o chiuvetă cu garanție și știi că și dacă se sparge o poți duce înapoi la magazin. De fapt, nu e așa, ci mi s-a părut mie. Dar îmi place cum a ieșit comparația și nu mai iau seama la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni.]

Surpriza – în căutarea mea pe You Tube – a venit însă de la... Nicolaeeee Guțăăăă. Ascultată fără prejudecăți (dar și fără mari așteptări), piesa lui chiar are coerență și idee. Mesajul e onest și limpede: o cerere de iertare adresată iubitei. În strofa a doua merită remarcat că autorul (oricine va fi fost el) surprinde foarte bine un model de comportament egoist care apare pe urma conflictelor: autoprotecția și blocarea unilaterală a comunicării. Iar observația din final (Nu fac nimic să te-mpac/ Ooo cât greșesc) se cuvine apreciată pentru sensibilitatea de care dă dovadă. Și, poate chiar numai mi se pare, dar vocea lui dă un aer foarte trist piesei. Probabil că m-a impresionat să aud un manelist cântând la pian.


Nicoale Guță - Iubire, iartă-mă

Poate nu știu să iubesc,
Că fac ce fac și greșesc,
Ooo, viața mea.
Aș vrea la capăt s-o scot,
Iertare să-mi cer nu pot,
Ooo, de-aș putea!(x2)

Hai, iubire, iartă-mă,
Mai iartă-mă, tu știi bine cum sunt eu.
Te iubesc din inimă, din inimă,
Știi că te-am iubit mereu.

Atunci când ne mai certăm
Aș vrea să ne împăcăm,
Cât imi doresc!...
Tot eu mă supăr și tac,
Nu fac nimic să te-mpac,
Ooo, cât greșesc x2

Dar pentru a schimba gustul după acest pomelnic penibil (în mare parte), voi recurge la surse de încredere. Dar nu piese de cea mai mare popularitate.
Încep cu Joe Dassin – Et si tu n’existais pas


Et si tu n'existais pas,
Dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
Sans espoir et sans regrets.

Et si tu n'existais pas,
J'essaierais d'inventer l'amour,
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour.
Et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,
Dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
Que je n'aimerais jamais.
Et și tu n'existais pas,
Je ne serais qu'un point de plus
Dans ce monde qui vient et qui va,
Je me sentirais perdu,
J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,
Dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
Mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,
Je crois que je l'aurais trouvé,
Le secret de la vie, le pourquoi,
Simplement pour te créer
Et pour te regarder.
(traducerea o găsiți aici, dacă doriți)

Urmează bătrânul Leonard Cohen – Dance Me to the End of Love

Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love
Oh let me see your beauty when the witnesses are gone
Let me feel you moving like they do in Babylon
Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love

Dance me to the wedding now, dance me on and on
Dance me very tenderly and dance me very long
We're both of us beneath our love, we're both of us above
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love

Dance me to the children who are asking to be born
Dance me through the curtains that our kisses have outworn
Raise a tent of shelter now, though every thread is torn
Dance me to the end of love

Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic till I'm gathered safely in
Touch me with your naked hand or touch me with your glove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love.

Ca nu cumva să dau impresia că aș crede că toți tinerii sunt precum românașii noștri citați mai sus, închei cu o georgiană, după origine, foarte tânără și care se descurcă destul de bine și cu muzica și cu metaforele.

Katie Melua – If you were a sailboat

If you were a cowboy, I would trail you
If you were a piece of wood, I’d nail you to the floor
If you were a sailboat, I would sail you to the shore
If you were a river, I would swim you
If you were a house, I would live în you all my days
If you were a preacher, I’d begin to change my ways

Sometimes I believe în fate
but the chances we create
always seem to ring more true
you took a chance on loving me
I took a chance on loving you

If I was în jail I know you’d spring me
If I were a telephone you’d ring me all day long
If I was în pain I know you’d sing me soothing songs

Sometimes I believe în fate
but the chances we create
always seem to ring more true
you took a chance on loving me
I took a chance on loving you

If I was hungry you would feed me
if I was în darkness you would lead me to the light
If I was a book I know you’d read me every night

If you were a cowboy I would trail you
If you were a piece of wood I’d nail you to the floor
If you were a sailboat I would sail you to the shore
If you were a sailboat I would sail you to the shore

vineri, 8 februarie 2008

Ce știa Eminescu, dar noi nu mai știm?

- interpretare liberă a două versuri din Sara pe deal -

Fac parte din generațiile care aveau de învățat pe de rost toate poeziile studiate la clasă. Așa se explică faptul că atunci când cineva îmi pomenește despre Eminescu, bunăoară, mie îmi răsar în minte 2-3 versuri, o strofă sau chiar o poezie întreagă. Multă vreme m-am tot gândit la următoarele versuri: ...Astfel de noapte bogată, ⁄ Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Răspundeam foarte prompt, moral și pragmatic: „Eu nu; Eminescu exagerează, e prea sentimental, prea romantic”.
Nu scriu acest text ca să explic o miraculoasă metanoia și cum este ea posibilă. Vreau doar să arat cum toată insistența cu care mă sâcâiau versurile astea a avut un rost. Anume, ideea că omul ăla avea ceva – nu contează neapărat ce – pentru care era dispus să-și pună în joc toată viața.
E vorba de un limbaj, însă, în primul rând, de o atitudine. În secolul XIX se mai știa că există lucruri pentru care merită să mori. Chiar și cei șfichiuiți de sarcasmul eminescian încă știau că există lucruri pentru care merită să mori. Oricâtă înverșunare ar fi avut un Macedonski, de exemplu, oricât de mult l-ar fi urât sau contestat pe Eminescu, nici el nu avea nimic de comentat în dreptul acestei idei. Nici de ridiculizat.
Când vorbesc despre asemenea anacronisme îmi dau seama că gândul fuge reflex către fanatici și teroriști. Numai ăștia mai sunt dispuși să irosească bunătate de distracție sigură pentru cine știe ce promisiuni de viață viitoare sau, pur și simplu, pentru cai verzi pe pereți. Nu, nu, nu. Noi suntem oameni cu scaun la cap, așezați, detașați, cinici. Asta cu moartea e bună în poveștile pentru copii, cu Prâslea care, ca prostu’, stă de pază, când putea angaja bodyguarzi, că sigur îi permitea bugetul princiar. Sau Făt-Frumos care își riscă viața să aducă cine știe ce floare pentru Ileana Cosânzeana, când putea da șpagă la poartă și intra fluierând sau, mai bine, să-și tragă un cal beton (Ferrari al tuturor cailor sau Lamborghini), un ghiul pe stânga, de să jinduiască toate frumoasele basmelor după așa băiat-de-băiat. Și se scoatea de toate probele.
Sigur, Eminescu, idealist, cum îl știm, adică aerian și lipsit de simț practic, „geniu neînțeles”, plutind „nemuritor și rece” în lumea lui, s-a lăsat sedus de povești și fantasme. Trebuia să găsească și el o modalitate de compensare pentru inadaptabilitatea cronică de care suferea.
Refuz să fiu de acord. Insist să cred că Eminescu avea dreptate, iar nu societatea noastră evoluată.
Și am un argument care singur stă în picioare, n-are nevoie de un vers de sprijin: marii creștini au știut mereu pentru ce sunt dispuși să moară. Martirii – ăia canonizați pe drept de care râd, din ignoranță și prostie, mulți evanghelici – au plătit toți cu viața pentru nebunia de a fi crezut în Dumnezeu. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Sunt mult prea mari și prea îndepărtați în timp.
Cred că societatea contemporană lui Eminescu încă avea o conștiință mai vie a dimensiunii transcendente (poată că din cauza asta se străduia mult mai serios să o nege sau să o explice, mai rar fiindu-i cu totul îndiferentă) a existenței umane. Oamenii simțeau mai viu acel ceva etern care îi caracterizează independent de atitudinea lor față de Dumnezeu și viața de apoi. Ca reflex cultural laic al acestui mister veșnic din om existau valori precum onoarea, demnitatea, dreptatea, binele, adevărul, onestitatea etc. Pentru astfel de motive murea Pușkin cu vreo 50 de ani înainte de afirmarea „poetului nostru național”.
Pe atunci, în acel secol, se vorbea de spleen. Încă oamenii mai știau că suferă. Fie că își asumau arogant această suferință sau doar o îndurau, fie că se revoltau sau se făleau cu inadecvarea lor, exista o conștiință a diagnosticului.
Apoi a venit tehnicizarea, iar mașinile nu sunt caracterizate de valori, ci de specificații tehnice precum eficiență, precizie, profitabilitate, fiabilitate. Ele n-au memorie, ci uzură. Nici conștiință, ci comenzi. Ele nu vor înțelege niciodată cum se poate să-ți dai toată viața pentru un ceas de iubire, fiindcă viața lor este echivalentă cu perioada de utilizare până ce ajung să fie casate. Când sunt suprasolicitate probabil că înregistrează echivalentul a ceea ce numim, îndeobște, stres. Iar a muri nu e altceva decât un sinonim pentru a fatal error.

vineri, 1 februarie 2008

Haideți să plecăm

Să stingem lumina – oricum nu se va observa la câtă întunecime bântuie în capetele străluminate ale țării – și să fugim. Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Moldova, Insula Șerpilor, Serbia cu tot cu Kosovo, iar pentru pesimiști Marea cea Neagră și Dunărea.
Anania dă cu mucii în ciorbă, ca un bigot fanatic. Curtea Constituțională acceptă o sesizare de la Dan Voiculescu care vizează desființarea CNSAS. Începe să putrezească. Să plecăm până nu ne prinde pe toți mucegaiul. Dă-o-ncolo de mioriță resemnată și înțeleaptă. Ne-a ajuns nesimțirea la os și disprețul la jugulară.
Să luăm numai strictul necesar: conștiința, amintirile și rămășițele de speranță. Da, și ghiduri de conversație sau cursuri de învățare rapidă a limbilor străine. Cei cu posibilități mai mari s-o ia mai spre vest, est, nord sau sud. Cercul Polar și Ecuatorul nu sunt vor fi în stare să îndepărteze... fărădelegile nației de la noi. Dar merită încercat.
Aici să rămână numai EI, potențații vremii, fețele recondiționate, mutrele rânjinde, creierele malefice, conștiințele intacte (d-aia avea Bulă conștiința curată că n-o folosise niciodată, zicea un banc). Să lăsăm babele codoașe redevenite fecioare imaculate să petreacă în spațiul carpato-danubiano-pontic. Să se destrăbăleze ca odinioară în ritmuri de cenaclu, cu barzii naționaloizii gâdilându-le urechile afone.
Să ne încolonăm cuminți, tăcuți și pașnici către granițe. Să fim cel mai recent popor migrator din istorie. Să cerem azil politic pentru toată nația. Să ieșim din colonia penitenciară. Să ne haiducim în alte țări și să vânăm baronii când vor veni – și vor veni des – să se preumble prin lume.
Aici nu se mai poate respira. E ca în buda de la țară, vara. Muștele se veselesc că li se împute rahatul. Iar viermii se zbenguie fericiți în paradisul lor fecal. Latrina e Patria fericirii lor neghioabe. Trădarea a fost legalizată. S-a abrogat normalitatea, mârlănia a fost instaurată ca normă oficială. Ticăloșii pot să-și întocmească fără griji propriul panteon cu zei și eroi: securiști, delatori, torționari, activiști celebri, colaboratori mărunți și ridicoli.
Impotența morală s-a convertit în potență legal-politică. În sfârșit, au dovedit cât sunt de putincioși. Ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna orice român cine împarte mămăliga. Cine deține cheile împărăției.
Nu are rost să încercăm la codri, fiindcă de multă vreme codrul a rupt frăția de cruce cu românul. A devenit și el de-al lor. Sau a dispărut de pe fața pământului. Nici râul, nici ramul nu mai prezintă garanție. Acum se fură ca în codru, iar speranțele de adevăr s-au dus pe apa Sâmbetei. Asta ca să vedeți unde sunt prieteșugurile de altădată.
E adevărat că și dacă alegem altă țară nu vom găsi câinii umblând cu covrigi în coadă. Și e normal să fie așa. Doar la noi au ajuns câinii, caprele, boii, șerpii, vulpile, hienele, corbii și alte lighioane să umble peste tot și să dirjeze tot. Nu ne rămânde decât să evităm politica struțului și să facem ceva.
Mi-a venit o idee: să ne cumpărăm loc de o țară. Cum făcură pe vremuri americanii care și-au cumpărat Alaska de la ruși. Să găsim și noi pe cineva dispus să vândă teritoriu pentru o țară. Ne instalăm acolo și o luăm de la capăt. Ca în Macondo. N-are cum să fie desăvârșit, dar o să fie mai bine și asta este tot ce i se cere unei țări – orientarea către mai bine. Din economiile noastre adunăm de-o patrie și o să avem mai multă grijă de ea decât au avut bunicii și părinții noștri după război. N-o cumpărăm nici prea aproape de ruși, nici de americani, ca să nu ne mai pice vreo pleașcă de la ei.
Să abandonăm tot ce muncim cinstit și să dezertăm. Oricum nu noi suntem cei care beneficiem în primul rând de rodul muncii oneste. Îi lăsăm pe EI să se descurce pe cont propriu, să vadă cum le va merge dacă nu mai sunt „proștii” pe care să-i manipuleze și care să le furnizeze fonduri pentru deturnat.
Nerușinații să se instaleze confortabil în fotolii fără teama că vreodată ar mai putea fi deranjați. Dumnezeu e departe, legea le e favorabilă, morala nu-i interesează, bunul-simț n-au ajuns să-l cunoască așa că nu există nici cel mai mic motiv de îngrijorare. Tologiți la soare, pot să-și mângâie drăgăstos orgoliul și să-și numere împlinirile profesionale. Fiindcă e o profesie cu normă întreagă să minți, să furi, să înșeli, să manipulezi, să disprețuiești.

CV-ul

Siviul este cea mai răspândită şi mai accesibilă formă de ficţiune. Toată lumea vrea sivi, toată lumea are sivi, toată lumea scrie sivi. Greşesc, nu toată lumea scrie sivi. Aşa cum nu toată lumea scrie ficţiune. Unii apelează la cei care „se pricep” mai bine, să le scrie ei siviul.
Această foaie cu nume faimos este un paravan care eludează minusurile şi pune în tuşe groase plusurile. Siviul devine astfel o modalitate de evaziune din calea realităţii dezamăgitoare. Eşti slab, nu te vrea nimeni, nu-i nimic, scrie un sivi şi te vei simţi mai bine. Aşadar, iaca și rolul cathartic al siviului.
Prost să fii, sivi să ai. Pe bune! Nu interesează aproape pe nimeni dacă ai vocaţie de, să zicem, profesor. Câte puncte ai? Asta contează, aşa că, fârtaţilor, adunaţi puncte, de peste tot. Poate, Doamne fereşte, vocaţia ta se leagă de activitatăţile instituţionalizate de fundaţii. Ştii ce trebuie să faci? Să trimiţi un sivi. Vocaţiile luate prea în serios pot fi de-a dreptul dăunătoare. După sivi, Maica Tereza n-ar fi putut „aplica” la vreo organizaţie caritabilă, fiindcă n-a făcut cursuri de asistenţă socială. Când te angajezi, când te dezangajezi, când taci, când vorbeşti, cel mai important lucru pe lumea asta este siviul.
Siviul ţine loc de creier. Siviul ţine loc de suflet. Siviul ţine loc de conştiinţă. E un dublu mult mai credibil şi mai interesant. Siviul e nasul din nuvela omonimă a lui Gogol. Numai că e multiplu, nu singular, are clone care circulă indepedent de posesor prin lume.
Siviul ameninţă transcendentul, fiindcă ţine, din ce în ce mai mult, de sensul fundamental al vieţii. Generează crize existenţiale.
Textul acesta precum şi blogul meu vor da bine, desigur, la un moment dat, pe siviul meu. Atunci, nu-i aşa?, trebuie să fiu perseverent și consecvent. Cine ştie din ce belea mă scapă sau ce profit îmi aduce. Nasul... ăăă siviul.

sâmbătă, 26 ianuarie 2008

Ceauşescu la frumoasa vârstă de 90 de ani

Dacă ar fi trăit, Ceauşescu ar fi împlinit azi 90 de ani. Cum el nu mai trăieşte, noi îi ţinem locul şi năravul. Dacă vreţi să-i uraţi ceva, puteţi să încercaţi aici. Dar mai bine vă uitaţi în oglindă şi faceţi o urare cu năduf. O să vă audă cine trebuie. E vorba de ăla de vă priveşte mirat de vizavi.
Ceauşescu ne locuieşte precum firea pământească. Mai ales pe cei care au stat multă vreme cu suflarea lui în ceafă. Ceauşescu se moşteneşte genitic. Ceea ce a vrut el ni s-a întâmplat cu asupra de măsură. Voia să credem ce ne spune prin televizor. Şi aşa facem. Televizorul e litera noastră de evanghelie. Nici în biserică nu avem atâta încredere. Ceea ce n-ar putea decât să-l bucure. Voia să ne suspectăm unii pe alţii. Şi îl ascultăm cu sfinţenie. Testamentul său nescris ne urmăreşte oriunde.
Cred că, dacă s-ar trezi, ar fi în general mulţumit de cum am progresat. I-ar plăcea manelele, i-ar plăcea că cei mai mulţi vorbesc la fel de agramat ca el. S-ar simţi într-ai lui. Plus că ar avea destui ilegalişti cu care să împărtăşească experienţe şi tertipuri. Deşi poate că asta l-ar deranja. Vorba ilegalistului nostalgic: Puţini am fost, mulţi am rămas.
Bizară coincidenţă, Ceauşescu s-a născut exact în anul Unirii. Şi ce ne-a mai unit!...
Să închinăm o garafă cu... ce o fi în amintirea lui şi în sănătatea noastră. Sau în sănătatea lui şi în amintirea noastră. Mă rog.
Şi acum cântecul:

Ceauşescu n-a murit

Ceauşescu n-a murit.
Ne veghează îndârjit.
Ceauşescu e o şcoală,
Ceauşescu e o boală!

E în mine, e în tine,
E în blocuri şi uzine,
Azi îl poartă fiecare:
Ceauşescu’n veci nu moare!

Ceauşescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Limba lui de lemn se plimbă
’Ncet prin vechea noastră limbă.

Ceauşescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Noi suntem viii şi morţii:
Ceauşeşti suntem cu toţii!
© Ada Milea

Cărți

A apărut la Editura Vox (există un link, dar nu funcţionează) o carte interesantă pentru mai multe categorii de cititori: Ivan Evseev – Dicţionar de simboluri. Nu ştiu dacă e vorba de o reeditare a Dicţionarului de simboluri şi arhetipuri culturale publicat de Amarcord (1994, 2001). Ştiu însă că lucrarea profesorului timişorean (născut la Tulcea, rus lipovean după origine) apare în multe bibliografii de referinţă, mai ales în facultăţile de filologie.
Editura Curtea Veche readuce în librării, după o îndelungată absenţă, piesa lui Samuel BeckettAşteptându-l pe Godot. Volumul cuprinde încă două piese, cu siguranţă nu la fel de studiate, citate şi jucate. Cum traducători sunt Irina Mavrodin şi Gellu Naum este vorba, desigur, de o reeditare. După câte ştiu eu, piesa irlandezului care scria în franceză a apărut ultima dată în româneşte în jurului lui 1970 (eu o aveam într-un număr din ’68 al revistei "Secolul XX ").
La Editura Art a fost reeditată cartea lui Harold Bloom, Canonul occidental, în colecţia (cu format de lux) "Cărţi cardinale ". Este "o nouă versiune", a doua, după cea apărută la Editura Univers în 1998. De actualitate mai ales pentru literaţi. Cum canonul literaturii române e de aşteptat să sufere încă destule modificări (motive sunt suficiente) e bine să ai la îndemână ceva instrumente de lucru.
Dispăruse de pe piaţă de ceva vreme şi Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă. Se pare că domnul Marin Mincu a decis să scoată un nou tiraj. Idee foarte bună, de altfel. Sper că se şi poate comanda pe pagina web a Editurii Pontica.
A apărut şi volumul V (ultimul) din Tradiţia creştină, de Jaroslav Pelikan, la Polirom.

vineri, 18 ianuarie 2008

De la Iov cetire

Iov 13:7-12

Cornilescu:
7 Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca să-L apăraţi?
8 Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu?
9 Dacă vă va cerceta El, va găsi bine oare? Sau vreţi să-L înşelaţi cum înşelaţi pe un om?
10 Nu, nu; ci El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucraţi decât părtinindu-L pe El.
11 Nu vă înfricoşează măreţia Lui? Şi nu cade groaza Lui peste voi?
12 Părerile voastre sunt păreri de cenuşă, întăriturile voastre sunt întărituri de lut.

Biblia Ortodoxă (online)
6. Ascultaţi acum apărarea mea şi băgaşi de seamă la rostirea buzelor mele.
7. Oare de dragul lui Dumnezeu spuneţi voi lucruri strâmbe şi spre apărarea Lui croiţi minciuni?
8. Voiţi să ţineţi cu El şi să fiţi apărătorii Lui?
9. Şi dacă ar fi ca să vă cerceteze, ar fi bine de voi, sau vreţi să-L înşelaţi cum înşelaţi un om?
10. Desigur El vă va osândi dacă în ascuns vreţi să fiţi părtinitori cu El.
11. Măreţia Lui oare nu vă înfricoşează şi groaza Lui nu va cădea oare peste voi?
12. Rostirile voastre au tăria cenuşei. Răspunsurile voastre se prefac în noroi.

NTR:
7 Vreţi să vorbiţi cu răutate în Numele lui Dumnezeu şi să spuneţi minciuni în favoarea Lui?
8 Vreţi să-I ţineţi partea sau să fiţi apărători ai lui Dumnezeu?
9 Va fi oare bine de voi când vă va cerceta? Îl puteţi oare înşela aşa cum înşală un om pe un altul?
10 Oare nu vă va mustra El, dacă încercaţi să-I ţineţi partea pe ascuns?
11 Oare nu vă va înspăimânta măreţia Lui? Nu va cădea peste voi groaza Lui?
12 Cugetările voastre sunt proverbe de cenuşă, iar apărarea voastră e una de lut.

LXX:
7. Oare nu înaintea Domnului grăiţi?
Și nu înaintea Lui daţi glas vicleniei?
8. Veţi da voi oare înapoi?
Dar fiţi voi înşivă judecători!
9. Bine ar fi dacă v-ar urmări pe voi;
chiar dacă în toate cele pe care le-aţi făcut v-aţi pus de partea Lui,
10. nu mai puţin vă va mustra;
şi dacă într-ascuns sunteţi părtinitori,
11. oare spaimele Lui nu vă vor răscoli
şi groaza de la El nu va cădea peste voi?
12. Iar fala voastră se va face precum cenuşa
şi trupul vostru, [precum] lutul.

Scripturi

În această secţiune intenţionez să postez, periodic, versete din Sfânta Scriptură. Dar nu texte preferate, ci texte care contrariază, care nedumeresc. Nu voi interveni cu comentarii în postarea propriu-zisă. De fiecare dată, versetele alese vor apărea în cel puțin două traduceri româneşti.
Comentariile sunt binevenite. Cum nu există o normă, se acceptă exegeză, comentariu teologic, stilistic, poetic. Ar fi de interes pentru mine cum citesc alţii aceste texte, cum le înţeleg şi cum le aplică.
PS: A se citi titlul cu accent pe ultima silabă, nu pe prima.

miercuri, 16 ianuarie 2008

Eminescu de ieri


Alaltăieri am vândut la anticariat, într-o oră, trei volume cu poeziile lui Eminescu. N-am priceput ce-i cu aglomeraţia asta la un singur autor, deşi se mai întâmplă. Dar 3/oră e cam mult. Cum nu prea ţin socoteala, nu ştiam în ce dată ne aflăm. Ieri însă am auzit că e 15 şi mi-am amintit că e şi ziua lui Eminescu. Atunci mi s-a lămurit şi misterul vânzărilor. Apoi am uitat iar. Până aseară, când am văzut câteva secvenţe dintr-o emisiune pe TVR Cultural. Şi foarte repede am dat mai departe.
Eminescu, săracu’, e ăla de care mi s-a făcut lehamite în clasa a X-a, când trebuia să înghit comentarii predigerate la Floare albastră, Dorinţă, Sara pe deal, Revedere, Scrisoarea a III-a, Scrisoarea I şi, desigur, inevitabilul Luceafăr. Crunt, precum ştiţi cu toţii. Luceafărul poeziei româneşti, omul deplin al culturii române, poetul nepereche etc.
Apoi a ieşit pe podium şi la Mari Români, după prezenţa fantomatic-autoimaculantă a lui Ştefan cel Mare şi în urma mult mai pământeanului rege Carol I. Ei toţi, oameni onorabili de altfel, la vremea lor. Din punctul meu de vedere, Andrei Gheorghe a făcut un lucru intersant cu filmul documentar-investigaţie cu care a susținut candidatura lui Eminescu. Eminescologii ştiu mai bine cât de importante sunt sau nu datele aduse în discuţie.
Dar să revin la chestii subiective. În facultate (cea de Litere), am dat peste un Eminescu la fel de indigest precum cel din liceu. Din discursul patetic, solemn, bombastic, ininteligibil, encomiastic până la idolatrie am înţeles că aşa ni-i dat: să dormim acompaniaţi de poliloghia neperechii, absolutului, arheului, avatarului, demiurgului, romanităţii noastre, naturii. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie... (La) Revedere! Totu-i vis şi armonie/ Noapte bună...
Blestemul ăsta a continuat să mă urmărească. A trebuit să vorbesc de la catedră despre Eminescu. Şi atunci am înţeles dilema. Ce or să spună ăştia – elevii adică – la BAC (dacă nu-i lasă nimeni să copieze)? Nu mai bine le dau eu acolo 2, 3, 5, 10 pagini ca măcar cei care învaţă (tocesc) să ştie să înşire două vorbe? Sau e demn ca un profesor de română să nu vorbească despre teme şi motive eminesciene? Se cheamă că mi-am făcut bine meseria dacă nu le dau în caiet nişte chestii clasice despre Eminescu? Nu mai spun cum am procedat.
Am omis însă un episod care deja se petrecuse înainte să apuc să predau. Am citit poezii de Eminescu. Procedura e simplă. Se ia un volum de poezii pe care scrie Mihai Eminescu, se deschide la întâmplare şi se citeşte. Dacă sună foarte cunoscut sau vag cunoscut, se repetă procedura până când se ajunge la un text complet străin. Şi abia atunci se poate vorbi despre (re)descoperirea lui Eminescu. Cel puţin eu aşa am păţit. Cui îi place, îi place, cui nu, nu. Dar mişcarea asta se poate repeta şi în altă zi şi cu altă dispoziţie sufletească. Poate e mai senin afară, poate că omul a mai citit o carte între timp. Oricum, se cheamă că a trăit alt soi de experienţă poetică decât cele care i s-au propus în şcoală.
Mare pierdere, zic eu, ca hip-hop-erii din ziua de azi să rateze frumuseţe de revoltă profundă (eminesciană) şi deşteaptă, şi percutantă din pricina unui profesor prea preocupat să ia toţi BAC-ul sau prea demn ca să nu dicteze un comentariu beton cu toate cuvintele cu papion pe care le ştie (sau poate că nu :D). Sau poezii de dragoste care conţin suficient din acel ceva general uman cu care se poate identifica până şi cel care ascultă Adi Minune de dimineaţa până seara. Plus că se folosește şi un vocabular care trece de 20 de cuvinte, iar rimele sunt reuşite.
Din foarte numeroasele şi la superlativ (toate!) performantele generaţii ale şcolii româneşti, foarte puţini răzbesc dincolo de potopul de sintagme înţolite şi reuşesc să observe un lucru simplu: că Eminescu era un tip deştept, spre exemplu. Nenorocul lui e că a fost sanctificat literar şi îmbrobodit cu adjective de nu se mai ştie pe unde sunt moaştele şi nimeni nu mai înţelege de ce ar trebui venerate. Din păcate, cei care îl elogiază până la cer, cred că nu fac decât să-i împlinească „profeţia” din Scrisoarea I. Şi mai cred că Eminescu e mai simpatic ăla de ieri, decât ăla de azi. Fiindcă era viu. Acum e statuie şi se găinăţează toţi criticii pe el de nu-l mai recunoşti la faţă.
Poate greşesc, dar Eminescu să ne judece. Eeemineeeescu...

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Termeni subiectivi - Corectitudinea politică

Adeptul corectitudinii politice este persoana care se remarcă prin aceea că reţine dintr-un discurs public, dintr-o discuţie privată sau dintr-o conversaţie de cafenea elementele pe care le identifică - potrivit mijloacelor ideologice şi intelectuale de care dispune - ca fiind incorecte politic. Adică, e vorba despre acele calificative, nume sau acţiuni care se referă în mod injurios, calomniator sau potenţial jignitor în special la minorităţile sexuale - vorba cuiva - înlocuitoare, minorităţile etnice sau minorităţile religioase altele decât cele creştine (în mod necesar şi obligatoriu).
La exterior se observă atitudinea generoasă şi limbajul echilibrat. Acestea pot fi de-a dreptul seducătoare. Toleranţa este însă una dogmatică. Dogmatismul iese în evidenţă cel mai acut în momentul în care cineva se manifestă public - în special - incorect politic. Atunci poliţia corectitudinii devine agresivă şi duce campanii de propagandă împotriva intoleranţei sesizate. Singura atitudine validă şi civică este considerată cea promovată de calea corectă politic.
Cel mai spurcat păcat al corectitudinii politice este pretinsa ei imparţialitate. În fapt, ea face lobby diferitelor minorităţi în defavoarea majorităţii. Nu se mulţumeşte cu toleranţă, ci vrea pluralitate, egalitate, chiar privilegii pentru toate minorităţile. Desigur că uneori aceste pretenţii pot fi fondate, de multe ori însă ele beneficiază de imunitatea pe care eticheta de incorect politic (aplicabilă oricui) le-o asigură, însă neavând vreo legitimitate. A se vedea, de exemplu, cazul homosexualilor care vor, nici mai mult nici mai puţin, copii pe care să-i crească. Societatea este invitată să le furnizeze material uman pentru acest experiment ale cărui consecinţe sunt încă imposibil de estimat.
Corectitudinea politică e de stânga, din punct de vedere politic. Şi are foarte multe (poate cele mai multe) de reproşat Bisericii şi atitudinilor ei intransigente moral. Mizează mult pe ignoranţă, pe pretinse umanisme şi pe pretinse emancipări. Manipulează fără reţineri şi dezinformează fără mustrări de conştiinţă. E oricând dispusă să ignore adevăruri care îi contrazic tezele şi să augumenteze amănunte care i le susţin.
Dacă s-ar putea împlini urările, cu ocazia Anului Nou, i-aş dori acestei ideologii: viaţă scurtă şi chinuită! Din păcate, adepţii ei sunt tot mai mulţi, mai influenţi (vezi filmele Hollywood sau o consistentă parte din presa occidentală) şi mai agresivi. Şi ca să vedeţi că nici măcar grupa mică nu e lipsită de influenţe ideologice, vă invit să urmăriţi un fragment din Barnyard. Ceea ce mă deranjează aici (ca om crescut la ţară) e că vacile şi taurii arată toţi la fel, dar nu neutru, ci precum nişte femele bovine. Aşa, ca să ne obişnuim (şi) cu efeminarea societăţii. Şi, eventual, cu relaţiile... homo, nu tot hetero-sexuale. Ori poate că-s eu mai paranoic...

sâmbătă, 29 decembrie 2007

Târguri de carte

Frakfurter Buchmesse este un eveniment cu amploare globală, probabil cel mai mare târg de profil din lume (cel puţin aşa se vrea şi se declară). În ediţia din 2007 (prima la care am participat, împreună cu Dani Fărcaş), spre exemplu, au fost 7.448 de expozanţi individuali (3.358 din Germania!), din 108 ţări. Editurile au venit cu 391.652 de titluri – 121.267 fiind noutăţi – expuse pe o suprafaţă de 171.790 mp. Numărul vizitatorilor în acest an a fost de 286.621, în 5 zile de târg. Pentru comparaţie, Gaudeamus 2007 a înregistrat aproape 450 de participanţi (care au avut la dispoziţie 10.000 mp) şi 96.000 de vizitatori. O suprafaţă de 17 ori mai mică (deşi e vorba de pavilionul central din Romexpo) şi un număr de edituri de peste 16 ori mai mic. Aceste cifre pot servi pentru comparaţie celor familiarizaţi cu târgurile românești organizate în Romexpo.
Mai întâi trebuie precizat că la Frankfurt nu se vând cărţi. Personajul principal nu este publicul cumpărător (poate că astfel se explică faptul că numărul de vizitatori e de numai 3 ori mai mare decât la București) care, eventual, ar putea beneficia de reduceri substanţiale, ci editorul şi agentul responsabil cu drepturile de autor. Se discută, se negociază, se încheie contracte. Poate că aici e cel mai evident caracterul de produs vandabil al cărţii. Calitatea conţinutului trebuie să se convertească în capital, în profit, altfel... degeaba a fost scrisă. În termeni economici, desigur.
Târgul de la Frankfurt este şi un spectacol. În fiecare an există un invitat special (2007 a fost rândul Culturii Catalane, iar 2008 e anul Turciei). Peste tot există afişe care îţi amintesc să vizitezi pavilionul invitatului.
Tot de spectacol țin și prezentările fiecărui expozant. Editurile mari au standuri pe măsură. Giganţii ocupau sute de metri pătraţi, în timp ce editurile mici (cum sunt şi cele evanghelice din SUA şi Marea Britanie) deţineau standuri mai modeste. Dar şi cei mai mici se străduiau să iasă în evidenţă. Spre exemplu, o editură din Germania avea garat la stand un Trabant, deasupra alteia trona graţios... o capră. Când am văzut-o n-aveam apartul s-o fotografiez, a doua zi am umblat câteva minute bune să aflu capra, dar nu am reuşit. Standul central al Australiei avea instalat deasupra un cangur.
De pitorescul târgului ţin şi titluri precum Our Mother Saint Paul, Yoga for Equestrians sau ăsta (dacă n-aveți răbdare pentru explicația video, citiți numai titlul aici).
În zilele târgului, oraşul devine un adevărat Babel. Probabil că mai toate limbile care au şi practica unei culturi scrise sunt reprezentate, fiindcă, dacă nu participă ca expozanţi, vin agenţi să achiziţioneze drepturi pentru traduceri. Antioccidentalul Iran a participat cu 22 de edituri, dar sunt şi ţări care nu figurează pe lista expozanţilor (Coreea de Nord, Somalia, Afganistan etc.). Am văzut foarte mulţi asiatici, unii venind ca reprezentanţi pentru ţările de origine, iar alţii ca angajaţi ai marilor companii editoriale.
În acest an, curtea a fost mobilată cu nişte cărţi decorative uriaşe, așezate în semicerc. În mijloc era montată mochetă, loc de lectură confortabil. La intrarea în târg erau instalaţi cu toată recuzita numeroşi anticari nemți.
Editurile sunt organizate atât pe ţări, cât şi pe domenii (cărţi pentru copii, spiritualitate, ficţiune etc). Din cele 10 hale ale târgului, 7 au fost folosite anul acesta pentru cărți – fiecare dintre ele având mai multe nivele. Distanţele sunt mari. De la intrare până în hala 8, spre exemplu, nu se putea ajunge, cu toate scările şi benzile rulante, mai repede de 20 de minute decât alergând încontinuu. Din loc în loc existau puncte de informare, de unde se puteau cere îndrumări şi în engleză, şi în germană. Vizitatorii aveau la dispoziţie un catalog gratuit. Dar, contra cost, puteau obţine unul exhaustiv.
Cea mai bine păzită intrare era cea de la nivelul unde aveau standuri SUA, Marea Britanie, Israel, Canada, Australia şi alţii. A fost singurul loc unde se verificau bagajele. Şi asta cu siguranţă nu pentru a păzi laptop-urile aduse de Google books (un stand mare chiar la intrare), nici ca să asigure protecţia cărţilor de la Random House, HarperCollins sau Wiley-Blackwell. Nici edițiile cu grafică de lux de la Phaidon (standul lor mi-a atras atenţia şi prin dimensiuni şi prin design).
Neapărat trebuie menționate toaletele. Impecabile. Şi curăţenia, şi mirosul, și tehnologia. Treabă nemţească. Constatând asemenea confort mi-am amintit şi că la intrare am plătit 22 Euro.
Şi la Gaudeamus s-a plătit intrarea anul acesta: a costat 3 lei. Despre toalete nu ştiu să spun nimic. N-am avut curajul să intru. Mirosea oleacă de afară...
În presă s-a anunţat că vineri publicul va putea intra de la ora 10, iar la faţa locului am constatat că numai de la 11. Aşa că am stat româneşte pe hol (asta a fost o concesie pe care a făcut-o șeful agenției de securitate, după ce oamenii au vociferat).
Multă lume dornică de carte şi la noi. Înghesuială foarte mare, mai ales sâmbătă. Chiar şi la standurile de sus abia puteai ajunge din cauza aglomeraţiei. Evenimente numeroase, lansări cu şedinţe de autografe.
Au fost prezente tot felul de personaje şi personalităţi: Ion Iliescu, Radu Paraschivescu, Denisa Comănescu, CTP, Traian Băsescu, Andrei Pleşu, Margareta Pâslaru, Vladimir Tismăneanu, Adrian Năstase, Radu Naum, Marius Chivu, Marin Mincu, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Liiceanu, Cristian Diaconescu, Călin Vlasie, Bogdan Teodorescu, Mihai Şora, Horia-Roman Patapievici, Pavel Coruţ, Silviu Lupescu etc.
Ce am observat anul acesta e că editurile româneşti au devenit toate din ce în ce mai atente la design-ul cărţilor. Pe lângă prezenţele deja consacrate şi răsştiute (Humanitas, Rao, Polirom, Nemira, All, Teora etc.) menţionez câteva edituri cu o dimanică demnă de luat în seamă: Art (care are cel puţin două colecţii ce merită urmărite: Demonul teoriei şi Cărţi cardinale), Cartier (editura din Moldova, care traduce Jean Piaget), Tritonic (prezenţă agresivă, în tr(e)i locuri), Comunicare.ro, Herald, Idea. Standuri sobre şi elegante pentru editurile ortodoxe (Bizantină, Editura IBMBOR, Evanghelismos) sau greco-catolicii de la Galaxia Gutenberg (Robert Lazu se ţine în continuare de pasiunea lui şi a scos, în colaborare, Enciclopedia lumii lui Tolkien).
Am constatat și nouă tentativă (nu știu a câta) de resuscitare a Editurii Minerva. Cei care nu știți exact de unde s-o luați amintiți-vă colecția BPT (pe care încă o mai deține editura și vrea s-o impună, dar merge greu). Edituri precum Eminescu și Albatros aproape că au murit. Deși prima încă mai încearcă ceva.
Foarte interesant stand a avut Institutul Cultural Român. Și Radio România s-a prezentat interesant. De altfel, radioul național se încăpățânează de câțiva ani să fie organizatorul acestui târg. Și bine face că nu renunță.
Au participat mai multe universităţi de peste hotare cu standuri (The Hague University, University of Bedfordshire, Aarhus School of Business (Danemarca), La Salle Universities, University of Sheffield, Istituto Europeo di Design ș.a.), dar „gălăgia” din difuzoare atrăgea atenţia tot asupra lucrurilor care se petreceau în zona 0. De altfel, foarte multă lume n-am văzut să se înghesuie la ofertele educaționale, în ciuda numelui pe care-l poartă evenimentul. Instituţiile cu denumiri sforăitoare (gen Centrul Educaţia 2000+; vedeți că nici pagina web nu le funcționează) nu ofereau mai nimic. Aveau în schimb niște personaje destul de necomunicative la „relații cu publicul”. Mult mai atractive erau standurile cu produse multimedia pentru copii, de exemplu. Editurile de casă ale universităţilor din România oferă titluri de palmares şi de dosar pentru promovarea cadrelor. Mai sunt şi excepţii: Editura Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, de exemplu, a venit cu Biblia de la 1688, un Dicţionar de sinonime comentate ale limbii engleze, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Nici timișorenii n-au stat rău.
Reţele şi cărţile practice sunt în mare vogă. La fel şi cele cu horoscop sau feng-shui. E toate la modă, ce să faci? Impresia e că se vinde absolut orice. Se reeditează cam tot ce s-a publicat înainte de ’89 din literatura universală. Evenimentul incontestabil al acestui an a fost apariția, într-o nouă traducere, la Polirom, al lui Hemingway.
De Harry Potter nu prea am auzit. Însă vrăjitorii au devenit adevărată molimă literară. Și la Frankfurt și la București afișe mari, cu grafică foarte bună te invitau în lumi fermecate. O adevărată junglă pentru copii și (mai ales) pentru părinți. În măsura în care sunt interesați ce citesc odraslele. Dar, lăsând la o parte acest trend ce ține de marketing, multe edituri publică reeditări ale unor cărți mai vechi pentru copii. Din păcate, nu toate sunt de calitate (a se vedea în acest sens articolul Ioanei Bot din Dilemateca, nr.19).
După ce am văzut ce se petrece în târgurile astea, nu mă preocupă soarta cărții, cred că încă mai are ani buni de trăit. Dar e dificil de prevăzut soarta cititorilor. Și cum vor reuși să discearnă între sute de mii de nume și titluri. Pentru mine e un subiect mult mai de actualitate.

marți, 25 decembrie 2007

Vina Moşului

Moş Crăciun există! Nu spun o noutate. Numai scepticii incorigibili îl contestă.
Dar existenţa Moşului e foarte problematică. Prima lui deficienţă e că n-are mamă. Ci numai tată. Unul – aşa e uneori cu taţii – nu foarte precis, deşi se pare că i s-a stabilit în cele din urmă o paternitate certă (până la noi descoperiri). S-a ivit aşadar într-o familie monoparentală. Nu e corect politic să speculăm asta, dar dacă e s-o luăm psihanalitic sau de bun-simţ, nu are cum să fi rămas nemarcat de această stare de fapt. Poate că de aici i se trag toate câte le face. O fi vreun complex sau vreo frustrare refulată la mijloc, cine știe? Freud? E posibil ca la o analiză amănunțită, Moșul să apară ca un nevrozat. Și așa se justifică la lume, nu mai poartă responsabilități. Tata e de vină, mama la traumatizat, comerțul l-a batjocorit încă din fragedă... bătrânețe. A, da, unde mai pui că s-a născut bătrân?!
Cred însă că are o vină și că principala vină a moşului e că aparţine legendei. O legendă modernă. Povestea lui e scurtă şi eficientă. Un basm-reclamă.
Ca orice chestie modernă, și-a reclamat dreptul alternativ la existență. A relativizat autoritatea concurenței, pe care a declarat-o la fel de legendă și a recurs la echivalări. Așa am ajuns să aflăm că Iosif, Maria și Isus sunt tot niște personaje legendare, Moș Crăciun stă în rând cu ei și, deși nu au, practic, mai nimic în comun, se întâlnesc pe aceeași dată.
Cred că Moșul a fost primit mult mai bine tocmai pentru că nu aducea nimic explicit creștin în conținutul sărbătorii, ci numai chestiuni mai vagi precum bucuria în familie, „spiritul Crăciunului” (o fi vreun duh ăsta sau vreo fantomă?), dispoziția generoasă, capacitatea de a performa minuni.
Am crescut cu impresia nesistematizată, dar foarte puternică și atotprezentă că nimic creștin nu este și nici nu e cazul să fie în existența noastră cultural-civică. Veți zice unii că mi se trage de la copilăria sub comunism. Nu! E mai complexă treaba, nu mă apuc s-o disec acum. Pe scurt, biserica își proclama unicitatea ca deținătoare a tuturor manifestărilor credinței, iar societatea laică se dezicea cu blesteme de orice urmă de creștinism. Așa se face că am rămas șocat să aflu că există scriitori credincioși (mă refer la cei mari, nu la alții). Și mi-a luat destul de mult până să înțeleg că Europa (și America) se leapădă de rădăcinile lor creștine.
Am făcut această paranteză pentru Moș Crăciun. Ca să subliniez că el are un culoar (tot mai larg) care se pregătește de câteva secole bune. În felul lui, Moșul e un renegat, un rebel, un protestatar, un spirit liber...
Revin însă la vina lui. Neavând altă consistență decât legenda, el poate fi mutat dintr-un loc în altul, poate fi transplantat, adaptat și reinterpretat. Marea lui calitate este – parafrazând o reclamă intrată în folclorul tv – că „Moșul nu se supără. De ce oare?” Pentru că trebuie să supraviețuiască. Indiferent de cost. El e mulțumit și dacă devine un simbol, o sinecdocă, o metonimie, o parodie. N-are pretenții sacre, se pliază cu vioiciune pe orice context: de la fotbal la computere, de la macaroane la flori artificiale, Moșul vinde orice și dă orice fel de cadou. Dacă i se cere, se îmbată (criță), se dezbracă („crăciuniță”!?), se pensionează, se rătăcește, se lasă ademenit, rămâne blocat în horn, conduce taxi, fură mașini, se tratează de „reumă”.
Moșul e ca un detergent minune cu care poți spăla și vasele și mocheta și parbrizul. Și toate sclipesc la urmă.
Îi poți face orice (și muzică, și casă, și istorie, și cult) mai puțin un lucru. Nu-l poți contesta. Fiindcă nu stă într-un loc. E un argint-viu. Când pui mâna să-l prinzi, a scăpat în altă parte. E volatil. Cred că starea lui de agregare nu e cea solidă, ci mai degrabă gazoasă, fiindcă nu doar că se scurge, ci umple orice spațiu îi oferi.
Moșul e un fel de rețea globală. Se autogenerază din mai multe puncte simultan. Cine luptă cu Moșul a pierdut din start. Fiindcă e o luptă cu invizibilul.
Moș Crăciun este una dintre cele mai puternice ficțiuni existente. El nu se întrece decât cu alte ficțiuni cel puțin la fel de eficiente. Însă în zilele noastre toate aceste ficțiuni își vor găsi, pluralist, locul lor.
Deși deviez puțin, aș propune să ne pregătim pentru vremea când Făt-Frumos nu va mai avea voie să răpună zmeul sau balaurul, fiindcă cei din urmă vor constitui o minoritate discriminată pozitiv. Mă întreb cum vom rezolva problema foarte reală a lanțului trofic în natură.
Revin însă ca să închei. Moșul a venit și va sta. Deși s-a ivit în capitalism, nu are preferințe politice (s-a lăsat numit și Moș Gerilă), nici religioase, nici climaterice, nici etnice. Moșul e al nostru al tuturor. Și nu ne cere absolut nimic în schimb. Ho, ho, ho!

luni, 24 decembrie 2007

După revoluție

Dictatorul a fugit!” Cu această replică a început pentru mine revoluția. Nici nu reușesc să îmi amintesc altceva, deși am încercat. Din bătrânul nostru VEF a răsunat o voce agitată rostind chestia asta bizară. Eram convins că-i Europa Liberă. A fost și mai straniu când am constatat că e Radio România. Părea un soi de vis fantastic. Era așa de palpitant ca la meci, când juca Steaua în Cupa Campionilor. Și a ținut mai multe zile „meciul” ăsta.
Frate-meu a mers să dea vestea la vecini. Unul l-a luat în brațe și la pupat de bucurie. Era victoria îndelung așteptată a alor noștri.
Apoi au apărut camioane care purtau steaguri găurite. Cum s-a înserat, am dat buzna la bace Ioane, care avea televizor (Opera, cu lămpi). Tot ce pricepeam e că a fugit Ceaușescu – și asta era bine –, dar nu i se dă de urmă – iar asta era rău. Că eram liberi – tot bine era –, însă cineva împușca oameni în București, Timișoara, Sibiu – și asta ne speria foarte tare pe noi copiii. Toate lucrurile astea le intuiam, la adulmecam, fără să avem noțiuni și reprezentări, ci numai spaime și bucurii spontane.
Atunci am auzit prima dată cuvinte precum: dezinformare, manipulare, iliescu, terorist, agentură, genocid, concetățean, voican-voiculecu, nomenclatură, mazilu, roman, piața universității, generalul vasile milea, proclamație, proiectoare etc. Știam de la Europa Liberă altele: protest, greva foamei, monarhie, dictator, pacepa, paul goma, perestroika, regele mihai, cortina de fier, mircea dinescu, doina cornea, solidaritatea, silviu brucan, pactul de la varșovia, nato, ioana măgură bernard, democrație, al dumneavoastră neculai constantin munteanu, monica lovinescu, libertate de exprimare, virgil ierunca, nestor rateș, comunitatea economică europeană, emil hurezeanu etc. După ziua aia ciudată cuvintele s-au amestecat de nu mai reușeam să pricep nimic. Ba s-au adăugat și altele: partide istorice, economie de piață, reformă, constituție, mineriadă, demisie, scrutin, parlament, coposu, ecologist, miron cozma, marian munteanu, instigare, platformă electorală, senator, deputat, divertis, ion rațiu, caleidoscop, bârlădeanu, a vinde țara, ajutoare (sau „helpuri”), meandre etc. Dintr-o serie mai târzie fac parte: corupție, xerox, tehnocrat, imunitate, extremism, vc tudor, coaliție, meleșcanu, fundație, năstase, clasă politică, grupuri de interese, faliment, bancorex, temeșan, caritas, joc piramidal, duplex, trimbulinzi, memorialul durerii, protv etc.
N-am simțit imediat ce înseamnă libertatea câștigată la revoluție. Ba din contră, în Ajunul Crăciunului n-am fost lăsați să colindăm decât puțin, de frica teroriștilor. Da’ n-am fost foarte amărâți, pentru că nu ninsese, era ceață și noroi. Însă la scurtă vreme a ajuns libertatea și la noi. Vacanța de iarnă s-a prelungit până în februarie. Și aveam și zăpadă. Asta da libertate!
La școală nu prea am sesizat ce se schimbase. Acum, în loc de tovarășa trebuia să zicem doamna. Diriginta purta un ecuson cu FSN. Îmi plăcea. Ecusonul. Însă nu îmi plăcea nici ce scria pe el, nici că vedeam oameni care îl purtau cu fală.
Personal nu m-a afectat prea tare schimbarea de regim. S-au făcut noi alegeri și tot eu am ieșit, doar că nu mă mai numeam comandant de detașament, ci șeful clasei. Tot noi, cei vechi, dețineam funcțiile.
Ce am priceput însă foarte repede era că o să fie greu. Și că trebuia „să strângem cureaua”. Altfel spus urma să fim săraci. Fiindcă nu eram dintre cei cu părinți cu stare, mă chinuia tare gândul ăsta. Îmi era nesuferit Brucan pentru convingerea lui că vor trece zeci de ani până să ajungă România economiile de piață eficiente. Nu mai suportam să aud de „buget de austeritate”, „criză economică”, „inflație”, „tranziție” etc.
Revoluția l-a convins pe tata să cumpere televizor. Nu știu dacă a făcut bine. Dar atunci am fost foarte încântat că puteam să văd desene animate, iar duminica așteptam ore întregi momentul când se dădeau „Cascadorii râsului”. Așa că mă anesteziam cu umor și voie bună pentru necazurile mele.
1989 a fost anul care m-a obligat să gândesc. De atunci încoace n-am mai avut de ales (gânditul în sine e o chestie neutră, care nu înseamnă că m-aș fi înțelepțit, ci doar că a trebuit să mă preocup mental de realitatea care mă amenința). Am fost obligat, de exemplu, să-mi amintesc că Iliescu promisese că nu va candida la alegeri. Ulterior a candidat și a câștigat. Cu minciuna. Până atunci nu m-a intersat niciodată politica, de atunci încoace n-am mai putut s-o ignor. O singură dată îi întrebasem pe ai mei, într-o dumincă „de votare”, de ce se mai duc dacă îl votează mereu pe același. Nu înțelegeam cum adică să alegi când e numai unul. Cred că mi s-a explicat că așa se face și că cei care nu respectă regula au de suferit. Mie mi se părea distractiv să votezi altceva. Ce nu s-ar aștepta nimeni. Dar am aflat că nu e voie, că nu se poate etc.
În fine, cred că moșul Brucan a avut dreptate. Adolescența mea s-a suprapus peste o etapă năbădăioasă a ţării ăsteia. Într-un sens am impresia că ne-am trăit împreună vârsta dificilă. Însă a ei continuă și azi. Și cred că acesta e și marele meu regret: că a rămas mult în urmă, că e încă sălbatică și mofturoasă, că e dezorganizată și sentimentală, că e patetică și nărăvașă, că e violentă și necugetată, că e credulă și infatuată, că umblă după mode, dar n-are stil, nici maniere. Poate că totuși din zbaterea prelungită de acum va ieși, contrar așteptărilor și evaluărilor realiste, (și) ceva bun. Dar mă încearcă frustrarea că nu s-a grăbit să crească și că a rămas infantilă în apucături. Sunt unul dintre cei trădați și trădători în același timp. Trădați pentru că ni s-a promis mult și, în naivitatea noastră, am crezut. Trădători pentru că ne-am văzut de maturizare și n-am mai așteptat să crească și țara cu noi. Trădați pentru că țara ne arde picioare în fund și ne dă țepe în buzunare. Trădători pentru că, dezamăgiți, ne-am întors către ale noastre și sperăm să ne meargă nouă bine, restul nu (mai) contează.
Finalul e că îmi doresc tot mai mult să achiziționez o ediție de opere Caragiale. Și sper să am bani s-o plătesc și timp s-o citesc.

vineri, 30 noiembrie 2007

Leac pentru iluzii

- în salonul nr. 6


Doctorul Andrei Efrimîci Raghin (Salonul nr. 6) era suferind. Boala lui era iluzia. Trăind în confortul puturos şi dezagreabil al spitalului pe care îl conducea, îi dădea mâna să filosofeze aiuristic, cuprins de lehamite şi detaşare: e totuna că stai în casă sau eşti la ospiciu, e totuna dacă suferi sau eşti sănătos, n-are niciun rost să tratezi pe nimeni că oricum moare fiecare până la urmă şi alte bazaconii. Dacă era cât de cât mai sensibil la realitate, s-ar fi putut trata sub îndrumarea lui Ivan Dmitrici Gromov, unul dintre nebunii salonului nr. 6, care suferea de mania persecuţiei, însă era foarte conştient de viaţă, moarte şi suferinţă. Dar leacul cel mai eficace se administrează direct, nu prin intermediar. Confruntarea cu viaţa crudă nu lasă loc de mofturi şi reverii stupide. Frigul, durerea, foamea, izolarea, spaima şi disperarea determină modificarea imediată a teoriilor sterile.
Personajele lui Cehov sunt oameni care caută. Dar se prind în jocul unor himere. Iar când cad de la înălţimea viselor în zama mocirloasă a realităţii, se surpă, se sting. În cazul fericit aşteaptă un viitor mai bun, nedeterminat sau o viaţă mai bună după moarte.
Konstantin Gavrilovici Treplev este îndrăgostit de Nina (Pescăruşul) şi o aşteaptă câţiva ani. Dar ea iubeşte un romancier fără strălucire, pe Trigorin. Până la urmă, aşteptarea lui Treplev de dovedeşte inutilă şi omul se sinucide.
Unchiul Vanea şi Sonia, nepoata lui (Unchiul Vanea), muncesc pe brânci la moşie ca să-l întreţină pe tatăl Soniei, Serebreakov Alexandr Vladimirovici, profesor universitar, la oraş. Doar merită, el e mândria familiei, profesor la arte, minte luminată. Vine un moment când unchiul Vanea înţelege însă că Serebreakov e lipsit de strălucire, plat, prost şi ridicol şi că toată viaţa s-a închinat unei iluzii care ascundea o nulitate.
Olga, Maşa şi Irina (Trei surori) aşteaptă să plece la Moscova, acest el-dorado care le cheamă şi le aşteaptă. Între timp, supravieţuiesc cum pot în mediocritatea provinciei, se agaţă de fiecare personaj mai răsărit şi îşi laudă fratele, viitor muzician de talent. Andrei, artistul, ajunge funcţionar de rang inferior în orăşelul unde locuiesc şi, pasionat de jocul de cărţi, cheltuieşte averea familiei. Surorile înţeleg curând că nu vor mai ajunge niciodată la Moscova şi se resemnează.
Liubov Andreevna împreună cu fiicele Ana şi Varia, dar şi cu fratele ei Gaev (Livada cu vişini) deţin cea mai frumoasă livadă cu vişini din toată gubernia (sau poate că din toată Rusia). Nu pot concepe că, deşi înglodată în datorii, ar putea pierde proprietatea pe care o stăpânesc de mai multe generaţii. Dar realitatea nu ţine cont de ce pot ei concepe sau nu.
Nuvela şi piesele amintite au în comun tratamentul dur împotriva iluziei, indiferent de originea ei nobilă sau vulgară.
Poate că nişte lecturi din Cehov ar folosi ca antidot la vânătoarea de himere. Oricine poate afla relativ repede şi dintr-o sursă laică faptul că fericirea nu e de găsit nici în iubire, nici în proprietăţi, nici în desfătări intelectuale. Nici ideologiile, nici capitalul, nici munca, nici nemunca, nici pasiunea nu elimină zădărnicia. Cel mult amână momentul în care se dezvăluie adevărul. De altă parte, şi ideologiile, şi capitalul, şi munca, şi pasiunea pot deveni iluzii sau aşteptări înşelate. Iar pe urma lor se lasă, atotputernică, deşertăciunea.
E reconfortantă lectura lui Cehov. Există în scrierile lui un fel de promisiune că la un moment dat în viaţă, adevărul despre propria existenţă apasă cu atâta intensitate încât autosugestiile, minciunile foarte adânci despre sine se dau la o parte. Se produce atunci o criză majoră, desigur. S-ar putea ca momentul de luciditate să dureze foarte puţin, iar unii să nici nu îl ia în seamă decât ca pe un incident care le-a tulburat meteoric confortul şi evoluţia (ascensiunea, cariera, dezvoltarea, credinţa). Dar faptul că acel moment al adevărului e o certitudine are ceva frumos în sine. Înseamnă că fiecărui om i se dă măcar o dată în viaţă posibilitatea să se vadă fără cosmeticele cu care îşi aranjează existenţa. Oricine are posibilitatea să-şi iasă din rol(uri) şi să stea faţă în faţă cu sine. Nu cred că un asemenea moment lasă vreo viaţă necutremurată. Seismul îl resimt sfântul şi păcătosul laolaltă. Nu cred că vreun om poate să treacă pe aici fără criză, indiferent ce nume îi aplică şi unde încadrează ce trăieşte atunci: „criza vârstei mijlocii”, menopauză, PMS, sindrom posttraumatic, depresie, neurastenie etc.
Cehov e foarte actual, e fără timp, tocmai pentru că oamenii se autoamăgesc în orice epocă, numai formele minciunii diferă. De salonul realităţii nu scapă nimeni, fiindcă el e lumea însăşi cu suferinţele ei certe. Şi din roz-bonbon-ul credinţei „înalte”, al gândirii pozitive sau al mulţumirii de sine, fiecare va ajunge, prin mila lui Dumnezeu, să dea cu capul de viaţa nudă şi crâncenă. Şi abia atunci se poate confrunta cu sine fără fumuri şi fără epoleţi.

sâmbătă, 27 octombrie 2007

De ce nu mai vreau să-i votez

Pentru că sunt proşti.
Pentru că sunt fuduli.
Pentru că sunt mincinoşi.
Pentru că nu sunt cu adevărat interesaţi de „problemele ţării”.
Pentru că vor foarte mult să se îmbogăţească.
Pentru că sunt nesimţiţi.
Pentru că ţin de putere cu orice preţ.
Pentru că sunt imorali.
Pentru că fură.
Pentru că n-au doctrină politică, ci numai interese.
Pentru că ne manipulează.
Pentru că îşi bat joc de sinceritatea cetăţenilor.
Pentru că ei dispreţuiesc onestitatea.
Pentru că nu le e frică de nimeni şi de nimic.
Pentru că se consideră cetăţeni de rang superior.
Pentru că sunt şmecheri.
Pentru că au compromis aproape toate valorile naţionale şi umane.
Pentru că sunt impostori.
Pentru că sunt răi.
Pentru că sunt prost-crescuţi.
Pentru că sunt imbecili.
Pentru că sunt inculţi.
Pentru că sunt paranoici.
Pentru că un singur vot nu contează.
Pentru că doar grupul contează.
Pentru că demo-craţia de acest tip îmi displace.
Pentru că nu mă ajută deloc raţiunea sau conştiinţa să aleg între proşti şi incompetenţi.
Pentru că nu mai vreau să determin un om de treabă să devină dobitoc politic.
Pentru că îi doare în fund de mine, şi nu văd de ce m-aş sinchisi eu mai mult pentru ei.
Pentru că nu contează cine conduce România.
Pentru că sunt sătul de minciuni idioate.
Pentru că nu mai vreau să mă mint.
Pentru că nu mai vreau să fiu „masă” electorală.
Pentru că n-am vocaţie de Don Quijote.
Pentru că mă simt ridicol cu ştampila în mână şi cu numele lor în faţă.
Pentru că acum pot oricând să-mi aleg altă ţară.
Pentru că prefer să dorm, în loc să merg până la secţia de votare.
Pentru că am dreptul să nu votez.

joi, 25 octombrie 2007

Românul (nu) s-a născut hoţ

Personalităţile politice – bizară sintagmă, aşa că reiau – politicienii cu „vizibilitate” se indignează demagogic de câte ori calificativul „hoţ” este asociat cu naţia română. E interesant însă că instituţii a căror activitate şi imagine este foarte explicit determinată de politica partidul/partidelor aflat(e) la putere „se comportă” în total dezacord cu indignarea oficială. Pe de altă parte, există nişte reflexe comportamentale şi culturale cel puţin bizare pentru un popor cinstit şi muncitor cum al nostru. Aşa că nu poţi să scapi de niscai nedumeriri.
De ce sunt instalate radarele poliţiei ca la „camera ascunsă”? De ce stau poliţiştii în maşini fără însemnele instituţiei lor? Spune ceva această mentalitate de vânător?
Cum se împacă „instituţia naşului CFR” cu cinstea?
Dacă se întâmplă să circule noaptea cu trenul, de ce îşi pun românii bagajele de preţ sub cap? Câţi aţi avea curajul să lăsaţi obiecte valoroase în bagaje pe care nu le puteţi ţine sub observaţie?
De ce pun femeile mâna pe poşetă în aglomeraţie? O fi doar un tic survenit ca reflex al manifestărilor materne înnăscute?
De ce există în mentalul colectiv vorbe precum „frica păzeşte pepenii” sau „a fura viţelul din vacă”? De ce şmecherul e considerat deştept, iar omul cinstit, prost? De ce avem la temelie un mit (fondator!) care conţine un jaf între idilicii păstori? Cum au ajuns românii – cetăţenii pe care îi întâlneşti zilnic – la concluzia, rostită cu oarecare resemnare, că „toţi fură”?
De ce bogaţii care-şi fac/cumpără case mari simt nevoia să şi le înconjoare cu garduri solide? De ce nu se construiesc case cu gărduleţe ornamentale, ca în alte ţări europene? De ce ţăranul român cel ospitalier are lacăt la fiecare dependinţă mai importantă?
Întrebaţi orice „tirist” dacă ştie cum se poate falsifica diagrama. Şi dacă există diagramă nefalsificabilă. Întrebaţi orice şofer care transportă produse petroliere cum „se descurcă” şi cât „mai face” pe lângă salariu.
Întrebaţi orice român care călătoreşte cu autocarul în Vest care este cea mai mare grijă a lui în timpul călătoriei, într-un autocar plin cu... români.
Întrebaţi un muncitor obişnuit (român, slovac, ţigan etc., dar din România) cum compensează salariul mic pe care îl obţine şi de ce nu caută alt loc de muncă. Întrebaţi-l şi ce înţelege prin expresii ca: „nu mai e ca înainte” sau „acum e mai strict” ori „s-a stricat treaba”.
Rugaţi un „pieţar” să pună cântarul „pe zero” înainte să vă cântărească produsul solicitat.
Câţi nu ştiţi povestea cu un nenea/o tanti prietenos/prietenoasă care a golit casa cuiva?
Câţi români cred că proaspăt îmbogăţiţii naţiei şi-au câştigat averea cinstit? Câţi români cred că există politicieni care trăiesc din leafă sau din activităţi oneste?
Cum de „se ştie” care este „comisionul” perceput de organele de control fiscal?
De ce e Păcală aşa celebru? Cum de alţii au cavaleri, iar noi avem haiduci?
De ce avem atâta nostalgie pentru Ţepeş? Să fie o coincidenţă că e invocat până şi de către „poetul naţional”?
De ce este România „cea mai coruptă ţară din UE”?
De ce pomenesc mereu călătorii străini hoţia între trăsăturile românilor? Or fi fost invidioşi pe desăvârşirea caracterului nostru naţional?
De ce poliţia, justiţia şi parlamentul – mai ales – înregistrează cele mai mici cote în ce priveşte nivelul de încredere al populaţiei? Tocmai instituţiile care generează şi aplică Legea!
De ce nu mai crede nici măcar un elev în corectitudinea examenului de bacalaureat? De ce copiii şi tinerii sunt convinşi că pot să obţină orice diplomă, orice privilegiu, orice favor cu bani? Cine i-a convins că totul e de vânzare, că nu există virtuţi, ci doar interese?
Cum s-o fi explicând atâta suspiciune naţională?
Poate că, într-adevăr, românul nu s-a născut hoţ. Poate că a devenit prin educaţie.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Povestea tulburătoare a harului

Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale harului, traducere de Anton Horvath, Cluj-Napoca, Ed. Aqua Forte, 2004.

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi “de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii “reali”, nu pentru cei “buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că “oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Iertarea se naşte din har

Harul aduce cu sine iertarea. Iertarea este un act voluntar şi activ, ea marchează ieşirea din ciclul învinuirii şi durerii. Beneficiile misterioase ale iertării le resimte în primul rând omul care iartă. Analizând rosturile şi semnificaţiile sacrificiului, René Girard observă că orice violenţă este răzbunată, iar răzbunarea, la rândul ei, cere altă răzbunare, iar din această spirală se iese doar dacă există un “ţap ispăşitor”, o victimă care să nu mai ceară să fie răzbunată. Acest sacrificiu ultim devine astfel punctul final al violenţei şi premisa păcii. Temeiul iertării creştine este iertarea lui Dumnezeu în Cristos – mielul ispăşitor, dacă mi se permite translaţia. Cu toate acestea, harul rămâne un scandal, o nedreptate şi, nu de puţine ori, o imposibilitate. Dar Dumnezeu nu e contabil, cum spune Steinhardt, ci e boier, oferă cu generozitate. (Diavolul ţine socoteala amănunţită, altfel nici nu ar putea să fie “pârâşul”, e clar că are o memorie foarte precisă a păcatelor înfăptuite de oameni.) Dumnezeul matematic pe care L-a cunoscut autorul în tinereţile lui este o deformare, o caricatură a adevărului.

În lume acţionează două principii fundamentale: al harului şi al înstrăinării de har sau, în termenii pe care îi foloseşte Simone Weil, greautatea (sau gravitaţia) – care trage totul în jos, înclusiv sufletul – şi harul, singura forţă antigravitaţională. Autorul urmăreşte felul în care cele două principii modelează realitatea morală, socială, politică, economică, medicală, culturală. Oriunde există oameni şi forme de organizare socială există şi manifestări ale harului sau ale înstrăinării de har. Relaţiile sunt arealul predilect în care se poate constata prezenţa sau absenţa harului care influenţează fundamental atitudinea şi raportarea la celălalt.

Iertarea este posibilă, chiar dacă foarte dificilă, nu doar între indivizi, ci şi între naţiuni. Unul dintre exemplele notorii este cel al germanilor şi evreilor. De asemenea, etniile se pot ierta, punând capăt masacrelor. Oricine vrea să ierte o poate face, chiar dacă nu i s-au cerut niciodată scuze. Şi oricine doreşte poate deprinde meşteşugul dificil şi inconfortabil al iertării.

Harul şi moravurile publice

Philip Yancey atinge probleme deosebit de sensibile şi disputate. Mulţi dintre creştinii americani (şi nu doar americani!) sunt contrariaţi de declinul moravurilor publice. Şi mulţi dintre ei clamează cu severitate judecata iminentă a lui Dumnezeu. Homosexualii sunt poate cea mai odioasă categorie. Şi autorul se vede obligat să înregistreze manifestări ale creştinilor care par să fi uitat cu desăvârşire de har când militează împotriva drepturilor acestei minorităţi sexuale. Nu mai puţin spinoasă este problema avorturilor. Şi împotriva mamelor care-şi ucid pruncii se dezlănţuie adevărate cruciade care vrea să pună imediat în practică dreptatea divină. Toţi “luptătorii” vin cu texte scripturale şi teologii tranşante, vituperând împotriva oricui nu dovedeşte aceeaşi intransigenţă sau încearcă examinări nuanţate.

Dar există şi creştini care, fără să aprobe vreun moment imoralitatea sexuală sau avortul, reuşesc să distingă între păcat şi păcătos, slujind omului. Organizaţii creştine asigură asistenţă mamelor care şi-au ucis pruncii nenăscuţi sau homosexualilor bolnavi de SIDA.

Harul şi politica

Autorul ia în dezbatere apoi un alt subiect fierbinte: relaţia dintre stat şi biserică. Conflictul dintre cele două entităţi rezidă în aceea că una funcţionează exclusiv pe principiul harului, în timp ce cealaltă afirmă legea, deci înstrăinarea de har. Deşi, îndeobşte, cercurcurile evanghelice sunt foarte convinse de nevoia separării celor două instituţii, nu puţini sunt credincioşii care consideră că statul ar trebui să legifereze moralitatea. Iar pentru a obţine restaurarea morală prin acte normative, sunt dispuşi să facă politică sau lobby politic, transformându-se în adevăraţi “exterminatori morali”. Dar acest raţionament s-a dovedit falimentar, de exemplu, în perioada interbelică. Mulţi creştini care deplângeau imoralitatea societăţii au susţinut regimul nazist. Mă gândesc că şi unii ortodocşi fervenţi aveau simpatii legionare, la un moment dat. Dar sunt şi evanghelici pe care i-am auzit regretând regimul comunist pentru că interzicea avortul, homosexualitatea, concubinajul, era mai moral.

Philip Yancey face observaţia, nu foarte comodă, că Isus şi apostolii puteau foarte bine să ia poziţie în foarte multe probleme de interes politic, dar nu făcut-o. Autorul afirmă că biserica ar trebui să se manifeste ca o “conştiiţă a societăţii”, fiind, totodată, o fereastră spre lumea de sus, nu oglindă a lumii de jos. Intimitatea prea mare în relaţia cu statul, susţine Yancey în ton cu bătrânul G. K. Chesterton, face mult rău Bisericii şi mult bine statului: “E dificil, dacă nu imposibil, să comunici mesajul harului pe coridoarele puterii”.

În ultimă instanţă, harul “nu converteşte numaidecât o întreagă lume ori societate, însă curăţă, fără îndoială, atmosfera”. Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.

Cartea este interesantă ca lectură şi datorită referinţelor culturale foarte diverse: de la Dostoievski sau Kierkegaard, la Luther şi Gabriel Garcia Marquez; de la Tolstoi sau John Donne, la Shakespeare, Hemingway (şi relaţia cu familia sa puritană) ori laureaţi de Nobel precum Updike şi Fr. Mauriac; de la Pascal, C.S. Lewis şi Sf. Augustin, la Graham Greene, Teresa de Avila sau Calvin etc. Sunt aduse în discuţie şi filme: Ospăţul Babettei, Forest Gump, Ultimul împărat, Căinţa, Ironweed. Fără a intra în analize profunde, autorul uzează de toate trimiterile pentru a ilustra harul sau absenţa lui în manifestările culturale.

Autorul nu pune limite şi graniţe în ce priveşte manifestările harului demonstrate în acţiunile unor oameni de credinţe şi confesiuni diferite: Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza, preotul catolic Jerzy Popielusko, Marin Luther King Jr., Tony Campolo, F. W. De Klerk, Billy Graham, Millard Fuller (Habitat for Humanity), Chuck Colson (Prison Felowship) sau alţii. Dar există, din nefericire, şi contraexemple precum Calvin, Jerry Falwell, Randall Terry, Ralph Reed.

Merită remarcată traducerea, făcută într-o limbă română elegantă şi cursivă. Nu se resimt în lectură nici frazarea cu specific anglo-saxon, nici calchierile forţate care dau bătăi de cap unui număr nu foarte mic de traducători din zona editurilor evanghelice. Domnul Anton Horvat merită, cred eu, aprecieri pentru felul inspirat în care facilitează accesul românilor la acest text. Mai trebuie adăugat şi faptul că, la final, traducătorul propune o versiune nouă a foarte cunoscutului imn creştin “Măreţul har”. Mai apropiată de textul original, această varianta dovedeşte remarcabile calităţi stilistice.

marți, 16 octombrie 2007

NU cu Atlassib

Vreți să fiți umilit/ă și să vă simțiți tratat/ă ca un animal? Vreți să nu știți nici la ce oră veți pleca, nici la ce ora veți sosi? Vreți să fiți mințit/ă, dezinformat/ă și beștelit/ă? Toate acestea sunt acum posibile: CĂLĂTORIȚI CU ATLASSIB.
Șoferii lor se poartă execrabil. Din Oradea am plecat cu întârziere de 1 oră. Din Arad, cu întârziere de 4 ore. Nimeni nu și-a cerut scuze nici măcar formal. În schimb, au fost nesimțiți cât încape.
Am primit repartizare pe loc, dar locurile nu sunt numerotate și, am aflat la fața locului, 'oricum nu se respectă'. Când am cerut respectarea propriilor promisiuni și precizări, am primit jigniri.
La întoarcere (alt șofer, aceeași companie de transport) ne-a anunțat pe fundal de manele și muzică populară de foarte proastă calitate că vom primi o masă gratuită în Ungaria. În Ungaria ni s-a spus că oprirea este de 20 de minute. Dar nimic despre masă.
Dacă vreți să circulați în străinătate și trebuie să mergeți cu autocarul, EVITAȚI ATLASSIB! Încercați alte companii, întrebați-i pe prieteni, vecini, cunoscuți și încercați altceva. Poate că în alte părți se cere și un minim de bun-simț la angajare.

vineri, 5 octombrie 2007

Ce facem cu Andrei Ciurea?

Un băiat de 12 ani s-a sinucis (citiţi aici). Iată cum sună biletul de adio: „Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Soră-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.”

Desigur că „fenomenul migraţiei” forţei de muncă româneşti a fost ţinta unui studiu. Iar la finalul cercetării respective se propun soluţii instituţionale. Cum că şcoala... cum că statul... Sunt sigur că domnul ministru al şcolilor a auzit recomandările şi, în stilu-i caracteristic, va identifica o soluţie foarte precisă la această problemă.

Dar părinţii? Nu de la ei se trage toată povestea asta? Ba da, însă nimeni nu-i poate opri să plece. Încrengătura determinărilor e foarte complicată. Nu există doar un singur motiv care îi mână pe părinţi să îşi abandoneze copiii, ca să lucreze în Spania, Italia sau alte destinaţii europene.

Există însă câteva constante. Cei care pleacă se simt vinovaţi că-şi lasă copiii cu neamuri, bunici sau naşi de treabă. Aşa că îşi copleşesc odraslele părăsite cu gadget-uri scumpe şi ziduri frumoase. Ceva urât se întâmplă. Oamenii ăştia îşi diminuează rolul la simpla aprovizionare cu produse şi finanţare. Nu mai pot avea timp de afecţiune, nici de educaţie pentru copiii lor. Şcoala – nenorocita şi umilita şcoală – trebuie să compenseze acest deficit. Dar e imposibil. Asta ar trebui să se ştie şi să se spună. Şcoala nu oferă dragoste decât în cazuri rare şi, oricum, în doze limitate de capacitatea unui profesor sufletist. Dar nici nu ţine de menirea şcolii să fie furnizoare de suport afectiv. Pentru asta există familia.

Altă constantă ţine de tulburările comportamentale ale copiilor părăsiţi. Am văzut elevi care, deşi aveau capacitate intelectuală bună, nu aveau chef de şcoală, nimic nu le stârnea interesul (şi aici nu mă refer la programa sufocantă, ci la chestiuni care stârnesc interesul oricărui copil). Crize de bulimie, nesimţire, violenţă, dispoziţii pesimist-depresive (e cam devreme să fii pesimist chiar din clasa a V-a, nu?), oscilaţii foarte mari în pregătirea pentru ore (aceeaşi fetiţă putea să ia 10 sau 3 la acelaşi tip de test anunţat dinainte cu câteva săptămâni), încredere prostească în puterea de convingere pe care banii părinţilor ar avea-o asupra oricui, tendinţa de manipulare, sentimente de vinovăţie foarte dezvoltate, autocompătimire, manifestări cu tentă paranoică... Şi mereu laitmotive precum: mama vine peste 2 luni din Spania, tata nu a mai fost acasă de 1 an, nu mă înţeleg cu bunica etc.

Ce mi se pare ciudat – şi iată încă o constantă – e că biserica tace mâlc. Şi cea majoritară, mai preocupată de manifestări publice impresionante, şi cele minoritare, prinse în tot felul de trebi administrative şi dispute. Da, cu siguranţă există excepţii: preoţi şi pastori inimoşi, sensibili la problemele societăţii. Dată fiind amploarea fenomenului însă, ar fi fost de dorit să existe nişte iniţiative pe scară largă, venite de sus în jos.

Nu de alta, dar e vorba de viitorul ţării ăsteia. Şi, mai specific – şi, totodată, mai creştinesc – e vorba de nişte copii care suferă şi care nu se simt iubiţi. Ştim că pe politicieni îi doare în fund de viitor, de copii, de orice nu aduce un profit de imagine şi voturi. Dar biserica parcă ar trebui să arate altfel şi să se poarte altfel.

Mai ştie biserica ce roluri au părinţii în zilele noastre? Nu clişee, că ne-am săturat. Ştim alea cu „nu cruţa nuiaua...”, „copii, ascultaţi de părinţii voştri...”, „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta....”, „nu întărătaţi la mânie...” (apropo, ce mai înseamnă asta?). Toate astea nu sunt decât poveri la gâtul copiilor, care nu înţeleg decât că trebuie să încaseze bătaie, să fie obedienţi şi să nu-şi înjure părinţii. Dar ce rost mai au părinţii între criza financiară şi criza afectivă? Uneori am impresia că bisericile au învăţat numai cum să-i primească pe părinţii reveniţi CU BANI. Că nu e bine să-i critice prea aspru, fiindcă sunt o sursă de fonduri. Că e bine să-i aşeze în locuri cu vizibilitate, deoarece s-au dovedit „ispravnici pricepuţi”. Că e bine să le dea de lucru în biserică, fiindcă, altfel, pierd oameni „cu potenţial”. Atitudinea puritană face loc banului, necesar pentru finanţarea „lucrării lui Dumnezeu” (Cerceii au voie, că doar sora e soţia fratelui X, care susţine „lucrarea”. Penibil! Măcar dacă nu urla fratele pastor de la amvon în urmă cu ceva vreme că podoabele sunt „lumeşti”. PS: Problema podoabelor mi-e indiferentă. Ba chiar îmi plac, dacă nu sunt ostentative.). Asta mi-e uneori impresia. Dar poate că e doar o impresie. Şi că e doar a mea.

Cazul lui Andrei Ciurea e cutremurător. Porumbeii şi căţelul nu l-au putut opri să se sinucidă. Din nefericire, copilul ăsta a avut luciditatea să-şi înţeleagă situaţia: că nu poate exista fără iubire. Şi nu s-a minţit – precum adulţii – că porumbeii şi câinele (sau casa, banii, poziţia socială, meseria, „fanii”) ar putea suplini această lipsă fundamentală. I-a spus mamei lui că se va sinucide dacă ea pleacă. Şi s-a luat în serios.

Bisericile evanghelice nu se roagă pentru morţi. Iar cele tradiţionale, deşi se roagă, au câteva excepţii, între care şi sinucigaşii. Şi atunci cum rămâne cu Andrei Ciurea? Că n-a făcut decât să înţeleagă în felul lui tragedia fiinţei umane şi s-a comportat ca orice om de bun-simţ. Şi poate chiar nu ştia că există speranţă, că iubirea nu se termină odată cu mama lui. De ceilalţi „Andrei” cine (mai) are grijă?

luni, 1 octombrie 2007

Ce este ratingul?

Ratingul suntem noi. Ăia care belim ochii le televizor, mai ales seara. Noi suntem „punctele” pe care le încasează o televiziune sau alta pentru că ne-a ţinut lângă subiectul pe care l-a prezentat.

Rating mare la „Din dragoste” înseamnă că am fost mai mulţi lăcrămoşi în seara respectivă şi că în „prime time” am decis să ne exhibăm vulnerabilitatea emoţională în faţa lui Mircea Radu şi mucii în şerveţele de unică folosinţă sau în batiste cu dungi pe margini, după caz. „Prime time” înseamnă că atunci numărul celor care stau lipiţi cu ochii de ecran e cel mai mare.

Pe rating nu-l interesează motivele pentru care privitorii stau grămadă la „sticlă”, ci doar cum pot fi ţinuţi acolo cât mai mult. Ratingul nu are moralitate, dacă telespectatorii n-au, dar are dacă şi ei au.

Ratingul este adevărată democraţie. Ceea ce stârneşte interesul publicului adăpostit în faţa televizorului se dezvăluie imediat curiozităţii lui. Dacă jumătate din ţară ar decide că nu mai vrea telenovelă, atunci ratingul ar negri de supărare când unii ar insista să „bage” telenovelă, iar, în final, n-aţi mai auzi de Marielena Juan Milagros Casandra Alejandro Soledad sau Bety decât de la mam-mare, rămasă nostalgică primelor iubiri „de corason”. Dacă ratingul nu l-ar mai vrea pe Becali, Becali ar putea să nu mai apară la televizor sau să apară foarte rar. Dar ratingul îl vrea tare pe Becali, fiindcă el îi creşte indicele de fericire şi atunci domnul Becali este solicitat să ne adune pe toţi în faţa ecranului, ca să facem laolaltă „puncte”.

Dar ratingul poate fi nasol pentru cei mai orgolioşi. Dacă afli că te-ai uitat la o emisiune cu rating mare, asta înseamnă, implicit, că ai gusturi şi interese similare cu „masele”. Pentru acest tip de privitori sunt recomandate televiziunile „de nişă”, cu rating mic, dar select.

Chiar dacă nu pare la prima vedere, ratingul deţine şi grade de (in)cultură. Când maneaua face rating, e semn că anumită lume se uită la televizor. Dacă Pleşu face rating... atunci e semn că s-a apucat de manele sau că a decis să comenteze ştirile de la ora 5.

Pe rating nu-l interesează nimic decât să crească. Nici religia, dar se dă în vânt după ea, dacă îl urcă; nici cultura, dar o ia cu perfuzia, dacă îl saltă la indice; nici sănătatea, dar pică bine câte-un Ciomu sau câte-un mort pe masa de operaţie; nici violenţa, dar o transmite nudă prin tunul de electroni sau o lăţeşte cât toată „plasma” de pe perete.

Ratingul urăşte un singur lucru – televizorul închis. Iar mai mult decât un televizor închis urăşte o casă fără televizor.

Ratingul este dezinteresat financiar. Nu trebuie să îi plăteşti nimic. Nu-i dai nici măcar 1 RON. Dar, cu toate acestea, e paradoxal parcă: tu stai, el creşte. Ratingul e cea mai interesantă meserie. Când nu faci decât să faci ce îţi place (nu?) el sporeşte. Pe spezele odihnei tale.

Ratingul are o latură maternă dezvoltată luxuriant şi fără discernământ: el ne dă tot ce cerem, fără să-l intereseze cu adevărat ce avem nevoie. Ratingul e mama noastră proastă şi indecent de generoasă. Oferă tot, fără să ceară nimic în schimb. De fapt, vrea ceva. Puţină fidelitate. Dar, la atâta bunăvoinţă, e şi greu să-i refuzi un mic serviciu.

Protecţia animalelor

Iubitorii de animale au hotărât că nu mai pot îndura violenţa care se abate asupra necuvântătoarelor şi au iniţiat o campanie pentru drepturile acestora din urmă. Nimic rău în sine, în aceast demers împotriva cruzimii şi maltratării. Dar m-am săturat de aceasta afecţiune patologică, manifestată în forme groteşti şi dezumanizate.

Da, se reproşează celor care bat animalele că sunt brute, că n-au inimă, că le lipseşte sensibilitatea. Aşa o fi. Nu contest. Dar aş vrea să aflu şi eu un lucru: cum le spune ălora care îşi plimbă câinii fără botniţă şi fără lesă prin parcuri pline de copii? Cum le spune celor care îşi duc necuvântătoarele iubite pe iarbă sau, pur şi simplu, în stradă, ca să-şi facă nevoile? Şi, pe cât punem pariu că ăştia nu sunt nici cazuri izolate, nici excepţii care confirmă că, în general, stăpânii se poartă onorabil (cu restul oamenilor).

Că treaba vine cam aşa: de atâta dragoste pentru animale, nu mai există niciun fel de respect faţă de om. Câinele nu trebuie să fie „traumatizat” cu lesă, ci poate să muşte pe cine vrea, apoi se vor lua măsuri, desigur.

Maidanezii agresivi sunt, nu o dată (întrebaţi la orice firmă de hingheri; eu am întrebat), protejaţi de inşi „iubitori de animale”, care, până să-i salveze, se declară stăpânii patrupedelor, apoi nu se mai sinchisesc câtă mizerie fac sau pe cine atacă „protejaţii” lor.

Nu, n-am niciun chef să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât mulţi dintre stăpânii lor sunt nişte nesimţiţi cărora nu le pasă de nimic altceva decât de „odoarele” lor (mergeţi, în Oradea, pe malul Crişului ca să va documentaţi „în teren”). Nu vreau să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât toţi parcă am avea datoria să iubim câini sau să cocoloşim pisici care, în schimb, ne umplu trotuarele, parcurile, scările şi magazinele de rahat şi păr.

N-am nimic împotriva animalelor, fiindcă am crescut cu ele. Dar ştiam destul de bine că au locul lor precis. Că există spaţii interzise animalelor şi, foarte clar, că oamenii sunt mai importanţi decât animalele. Iar când în curte ajungea un copil, câinele trebuia să stea în lanţ, în ciuda „traumelor psihice” pe care le presupune „robia”.

Mi-am zis şi eu năduful, dar nu cred că există vreo şansă ca lucrurile să se schimbe. Societatea e prea anormală, ca să rişte decizii care să favorizeze şi omul. Animalele au ajuns un fel de... minoritate discriminată, care trebuie să ia locul discriminatorilor, în centrul sistemului. Avem şanse ca, peste o vreme, cei care nu deţin animale să fie consideraţi cu persoane cu... dizabilităţi relaţionale.

Mi-e lehamite de această „campanie” gălăgioasă pentru că există lucruri mult mai grave şi mai serioase care se consumă în tăcere şi în anonimat. Ştiaţi, de exemplu, că în cazul bolnavilor de hepatita C, doar 1 din 100 (!?) beneficiază de tratament în România – numărul bolnavilor fiind estimat la peste 600.000. Iar motivul este... lipsa banilor. Ce se întâmplă cu restul? Simplu, fac ciroză şi mor! E disproporţionat zgomotul ăsta. Dar face audienţă! Şi asta e tot ce contează. Pe când suferinzii unami sunt „silenţioşi”, mor ştiuţi doar de familiile lor, nefilmaţi de nimeni. Cine să apere nişte hepatici, nu?

O societate care îşi lasă oamenii să moară din lipsă de fonduri (!?), şi nu se revoltă la acest gând, urlă în gura mare că un ţicnit a bătut o vacă sau că un beţiv a lovit cu piciorul o pisică. Aş prefera să moară mai multe animale şi să trăiască mai mulţi oameni. Parcă totuşi ar fi mai echitabil şi mai aproape de rostul omului pe lume.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs